Cantecul lucrului frumos

Celui ce munceste
Harnic si voios
Ii va fi rasplata
Lucrul cel frumos.
Dar cere staruinta
Lucru migalos
Munca, iscusinta,
Lucru cel frumos.
Dar prin vrednicie
Poti fi de folos
Si-ti da bucurie
Lucru cel frumos.

Paradisul pierdut

Azi am trecut s-o vad instrainata,
Si vesteda-n creer, pajistea noastra de aur,
Nu cred sa fi fost doar eu vinovata,
Pacat de-acest minunat tezaur....

Bat vanturi de sus, bat iarasi line,
Cartea lor s-a inchis,ursita de-o soarta
Ingadue-mi Doamne, sa mai stau cu el cu tine
Pasii spre tot ce-i frumos mi-i poarta.

Cu mana cea dreapta ridicata spre tine,
Veghez iarasi spre tot ce ma-nconjoara
Fa Doamne, pe lume din nou o minune,
Nimic rau in lumea aceasta sa nu-mi para.....

Din lut am renascut, insa mi-e sete,
As vrea sa ma revars iar in tinerete,
Sa urc si sa cobor in trepte..
Iar dragostea de viata din nou sa ma rasfete.

Mai am un dor..sa beau din apa vietii
Fara regrete si tristeti, tinandu-ma de zidul tineretii.
Un zid de flori in care-am pus iubire si speranta
Din lut si scrum am renascut, vreau sa ma-ntorc la tine, viata.

Era o fata simpla

Venise de pe-un drum de tara,
Ea o fata simpla,intr-o bluza-albastra.
Crezuse sarmana ca va fi pe veci,
educatoarea lor si-a noastra.
Dar n-a fost asa,cum si-a dorit..
Trecura multe veri si toamne,
De chin , de zbucium pana cand,
Gasise alinarea in taina cartii.
Voia sarmana ca sa para mereu ce nu era,
Cauta ceva ce nu a gasit in cel de langa ea.
Si intr-o zi se hotara sa plece de acasa,
Ea fata simpla, venita de la tara,
intr-o bluzita-albastra.
Cu toti copiii..si cu el, am vrut s-alung
lacrima mea amara.
Eu o fata simpla, si neincrezatoare, de la tara.
Cu ei am stat in serile pustii, in sezatori,
Cu ei am sadit ale mele ganduri, alti pomisori.
Poate in ochisorii lor voi ramane,
doar o melodie, o floare,un zambet,o poezie.
Ma vor pastra oare cu drag in inimile lor?
Doamne, nu ma lasa de dorul lor, ca sa mor!

Care ar trebui sa fie relatia dintre sot si sotie?

Sotul este capul unei familii, deoarece este barbat, si pentru ca este chipul lui Hristos. Dar ce ne facem daca noi nu putem vedea in acel chip, iubirea nemarginita, devotata, loaiala, iubirea care sa mangaie, sa apere, sa hraneasca, sa educe familia sa? Atunci este prea facil pentru acesta, sa creada ca are drepturi asupra sotiei si asupra copiilor sai. Daca el nu este chipul lui Hristos, nimeni nu-i este dator cu nici un respect, cu nici o ascultare.
Vedeti cum sotul care isi insala sotia, si o indeparteaza de cuibul sau, nu poate avea nici un drept asupra ei. Daca nu exista o dragoste reciproca, ce reprezinta dragostea jertfelnica, eroica pana la moarte, atunci casnicia se destrama. Barbatul poate sa devina barbat adevarat,imparat al familiei, atata timp cat stie sa respecte ceea ce a cucerit. Caci de fapt ce este barbatul? Mereu un cuceritor..si daca incalca juramatul facut in fata lui D-zeu si a familiei, atunci isi mierta pe deplin soarta despartirii definitive. Int-o casnicie este nevoie de multa dragoste, afectiune, de o delicatete deosebita. Uneori poti fi sincer si devotat, si totusi in cuvintele si in faptele tale sa nu fie destul din acea tandrete care incarca doua inimi cu iubire. Iata un sfat: nu afisa intodeauna proasta dispozitie si ofensa facuta de unii prieteni, frati, colegi, nu vorbi cu manie, nu te purta urat cu famiia ta. Nici o femeie din lume nu va suferi atat de mult ca propria ta sotie din pricina cuvintelor taioase ori necugetate care ti-au scapat de pe buze. Dintre toate lucrurile de pe lume, cel mai de temut sa iti fie s-o batjocuresti si s-o lovesti. Nu poate fi ea vinovata de toate cate ti se intampla tie pe parcursul unei zile. Dragostea nu-ti poate da acest drept, deoarece cu cat sant mai stranse relatiile dintre voi, cu atat mai rau doare inima de la orice privre, ton ridicat, gest care irita.
Sotia iubitoare se bucura de orice marturie , fie ea si microscopica, ridicand-o in slavi, prin marturisirea facuta. Cuvinte care nu ar trebui sa vina niciodata din lingusire , caci si-ar da imediat seama, ci dintr-o mare
intelepciune. Fiecare sotie trebuie sa stie ca atunci cand este dezorientata sau incurcata o sa afle intodeauna un adapost in iubirea sotului ei si nu in a altuia. Trebuie sa stie ca el si numai el o va intelege, ca se va purta cu ea foarte delicat, ca isi va folosi puterea ca sa o apere, si nu ca sa suporte toate jignirile din partea lui si a rudelor. Trebuie ca ea sa nu se teama niciodata ca va veni la el ca sa caute ocrotire, mangaiere, iubire, dragoste.... si nu batjocura.
Trebuie ca mainile sotului, insuflate de dragoste, sa fie in stare sa faca orice...asa cum s-a intamplat cu acest om ce a stat zi si noapte pe calculator, numai ca sa-mi termine de scris toate poeziile mele de suflet. Oare de ce ar fi facut-o? Cine eram eu? O necunoscuta..si doar atat.
Din dragoste de ea, el va trece prin toate incercarile pe care le presupune calea credintei, a adevarului, a iubirii. Acesti oameni care fac ceva neconditionat, unul pentru celalalt, vor fi uniti prin credinta comuna in Hristos, transfigurand dragostea lor reciproca in dragoste de Dumnezeu si astfel vor fi uniti pe veci si in cer. Nu se inteleg fratii de sange intre ei, si nu stii de ce? Nu se inteleg parintii cu copiii lor..si iar nu stii de ce? Nu se intelege pana la urma cine-i vinovat pentru toate cate se intampla in lumea aceasta bulversata?
Sotul trebuie sa se sfatuiasca in toate cu sotia lui, pe toate planurile si sa aiba incredere in ea...nu sa o lase sa se descurce de una singura...si apoi sa vina doar cu reprosurile. Poate ca ea nu se pricepe atat de bine ca el la unele treburi, insa poate ca va propune multe lucruri de valoare, intru-cat intuitia feminina functioneaza adeseori mult mai repede decat logica masculina. Dar si daca sotia nu-si poate ajuta sotul in treburile lui, dragostea pentru el o face sa poarte un interes profund pentru grijile sale, si este fericita atunci cand el vrea sa-i ceara doar sfatul, si in felul acesta cei doi se apropie si mai mult.
Daca ziua a fost cu spor, ea imparte cu sotul bucuria acestuia, si daca a fost slaba, incearca de il ajuta,ca o sotie credincioasa, sa treaca peste neplaceri, il imbarbateaza...asa cum am procedat eu cu acest om necunoscut.
Exista ceva sfant in toate si care provoaca o frica evlavioasa in faptul ca sotia, casatorindu-se, i-si concentreaza toate interesele asupra celui pe care are de gand sa-i fie un sot iubitor si bun. Ea lasa tot ce are mai drag..casa copilariei, mama, tatal, bunci...si urmeaza pe acest om , crezand ca-i va fi un sprijin real in toate. De cele mai multe ori nu este decat o amagire sufleteasca, si nu dupa mult timp..rup aceasta relatie conjugala nefericita. Se recasatoreste dupa un timp cu alt barbat, care la fel vine in intampinare cu fel de fel de promisiuni desarte si atunci ce sa mai faci?
Orice tanar, tanara, poate sa mai astepte o sansa..dar noi, la ce oare sa ne mai asteptam? Femeia incearca sa-i dea sotului sau, totul..adica si inima, daca s-ar putea scoate din piept...iar el?
Macar atat sa-si asume raspunderea pentru o viata tanara, fragila, si gingasa, care i s-a daruit din tot sufletul. Sa incerce s-o alinte, s-o apere, s-o ocroteasca, pana ce moartea o va baga definitiv in mormant.
Iata ce alcatuieste pentru toata viata fericirea inimii omenesti, care e in stare si de bucurii negraite, si de suferinte nemasurate si nestiute, decat de cei doi soti si Dumnezeu.

Optimism

Erau doi calatori care, osteniti de truda drumului, au facut un popas. Si au vazut ca mai aveau de strabatut inca pe atata cale cata facusera pana la locul popasului. Unul dintre ei a spus cu obida:
- Si cand te gandesti ca mai avem inca pe atata truda de mers....
Dar celalalt a spus si el:
- Draga prietene, eu vad ca s-a dus aproape jumatate din osteneala drumului pe care-l avem de facut!
In fata primului calator se afla, asadar, numai ingrijorarea pentru drumul pe care-l mai avea de parcurs; despre acesta se spune ca este pesimist. Cel de-al doilea calator, pentru care realizarea obtinuta inseamna bucurie si, totodata, sursa de incredere pentru a face fata solicitarilor care urmau, este un optimist.
Optimismul este increzator in tot ceea ce face dar mai ales in fortele sale, ale copiilor, ale parintilor, ale colectivului in care lucreaza,ale prietenilor devotati; fiind mereu un invingator, o persoana care porneste la drum cu mult avant si nu se lasa doborat de obstacolele ce-i vor sta in cale.
Nu vom putea niciodata sa mergem de la ceea ce este dorit la obligatie...ar fi o crima!
Caracterul obligatiei ar violenta intr-o zi dorinta....si ar fi pacat sa ramanem doar cu obligatia.

Cartea

Vezi, cartea aceasta?am primit-o ieri in dar,
de la cineva la care eu tin foarte mult...
Pe fiecare pagina, hartia parca-i netezita,
si nimic in ea nu pare amagire, putrezita.
Si-n fila alba vad, imaculat,
un alt perete, mult mai incarcat.
Un nou etaj spre-nalturi...
o fereastra larg deschisa,
Spre fericirea noastra...ce poate va veni.
Vezi cartea aceasta, ca un cer de stele,
mi-a dat-o cineva in dar...
Poate e iubirea vietii mele.
Si numai cu el ma-nalt, invat,
cuvantul lui l-ascult!
De-aceea o iubesc mult mai mult!

" Floarea modestiei''

Ca sa intelegi mai bine ce inseamna sa fii un om modest, o sa-ti povestesc in seara asta, o poveste veche, o legenda. O stiu din copilaria mea indepartata...de la fratele mamei mele, Dumitru.
A fost o vreme cand intreg pamantul, pana la marginea lumii, era o gradina uriasa de flori, si daca pe urma n-a mai fost asa, e la mijloc o legenda trista, pe care o sa ti-o povestesc alta data, cand o sa ramanem noi doi si daca vei dori sa ma asculti...ti-o voi spune cu placere.
Florile, cum spun, din marea gradina a lumii aveau toate cate un nume: floarea frumusetii, a norocului, a bunastarii, a intelepciunii, a sarguintei, a rabdarii, floarea saraciei, a prieteniei, a milei, a increderii. Numai intr-un colt, mai scunda, uitata, statea o floare tare trista; n-avea nume. Uituc, gradinarul se incurcase intre rasaduri si nu-i spusese florii in nci un fel. Pluteau miresmele pana in inaltul cerului si mai departe pana la ultima stea spre faima gradinii imbalsamate.
Dar iata ca intr-o noapte se porni o furtuna napraznica, o vijelie turbata, un vant nimicitor, o ploaie cumplita care au pustiit gradina, smulgand din pamant multe flori schilodite de vant, de suvoaiele de apa. Numai floarea mea uitata si trista, scunda cu petalele marunte, a scapat de uragan, inaltandu-si in zori culorile spre cer ca un semn al biruintei. Si din clipa aceea a capatat si ea un nume, zicandu-i-se pretutindeni: floarea modestiei.
Ti-am povestit, draga cititorule, aceasta legenda auzita in copilarie, ca sa-i prinzi intelesurile si sa nu-i uiti niciodata talcurile. Fiindca sunt bune pe lumea asta toate darurile; si frumusetea, si norocul, si bunatatea, si intelepciunea, si sarguinta, si rabdarea. Dar tot asa de pretioasa e si modestia. Modestia, dragul meu, nu inseamna umilinta. O asemenea intelegere ar fi un pacat de care te sfatui sa te feresti. Modestia nu inseamna necunoasterea puterilor tale sau dispretuirea lor. Ar fi o slabiciune la care nu te indemn.
A fi modest nu inseamna a fi lipsit de avant si de indrazneala, a fi tacut sau indiferent la marile intrebari ale lumii. A fi modest nu inseamna a fi posac, insingurat sau lipsit de vlaga...
Modestia inseamna frumusete a spiritului, bunatate si intelepciune,sarguinta si rabdare, toate darurile minunate ale omului la un loc, stranse intr-o singura virtute, cea mai inalta si mai demna. Acum cred ca ai priceput, dragul meu, talcul acestei legende si intelesurile ei?
A fost o vreme cand intreg pamantul, pana la marginea lumii, era o gradina uriasa de flori.
Cultiva, dragul meu, floarea modestiei, invata-i si pe altii s-o faca si floarea asta scunda , cu petale marunte isi va desface spre inaltimi culorile, spre marile si neistovitele tale bucurii.
De aceea eu mi-am dorit sa fi fost candva o floare...dar ce pacat ca ea se ofileste foarte repede!