Timpul le va decide pe toate

A fost vina mea, că nu am ştiut să preţuiesc timpul meu? Dumnezeu ştie prin câte am trecut...şi va hotărâ ce am de făcut, sau ce va fi cu soarta mea.Cum aş fi putut eu schimba soarta hotărâtă până acum de Dumnezeu?
Am renunţat la o parte din viaţa mea, pentru viaţa altora, ca să le fie lor bine...mult mai bine.Tot ce am trăit, nu a fost nici vis , nici nălucire- toate acestea rămân la Dumnnezeu, pentru vecie, şi când voi pleca definitiv din viaţa aceasta, spre cea veşnică, le voi găsi acolo, Dumnezeu le ţine minte cel mai bine pe toate...iar cei ce se fac vinovaţi de a mea soartă vor plăti cu vârf şi îndesat. Dumnezeu nu uită şi i le va înapoia pe toate, după cum mierită fiecare....
Acum toată fiinţa mea tresaltă de bucurie, linişte interioară, dar în noaptea aceea , nu am putut să mă odihnesc...gânduri..gânduri,ce au venit şi acum au trecut. Oricât aş fi încercat eu să le opresc, ele tot îmi apăreau în faţă, ca nişte hoaţe de suflete.
Ce suntem noi oamenii?Nişte viermi, ce ne târâm pe pamânt, toţi cu mâinile şi sufletele pătate. Fiecare încearcăm să luptăm, ca să supraveţuim până la istovire. Icoana aceea, va hotărâ totul..şi spun cu inima pe suflet că nu-mi mai pare rău, pentru ceea ce a fost.
Ce grozăvie!, ce nelegiuire!..voiam să ştiu dacă cineva poate rămâne nealterat, imaculat, pe acest pământ.
Toate poveştile, au un sâmbure de adevăr în ele, îmi voi aminti cu drag de satul copilăriei mele...şi poate într-o zi voi scrie o carte. Acum nu mai am chef, nu mai am inspiraţie.....ai face bine omule să te odihneşti. Mâine va începe pentru tine, o nouă zi, o altă viaţă.

Plecarea

Plecarea ta, şi a mea,
E clipa ce toţi acum o ştie,
A fost frumos,un vis, o poezie,
Sau setea mare de o veşnicie.

Supărarea acuma a trecut,
Un ţipăt anunţă tăcerea ta,
Nu-mi pare rău, că eu te-am cunoscut,
Ai fost doar mângâierea mea.

Rămâne în urmă albastra pădure
Cu flori şi îngeri, cântec duios,
Durerea mă spulberă, mă răpune
Si totuşi, în cer, e mult mai frumos!

Atenţie!

Decât să te învârţi mereu într-un cerc vicios, mai bine e să taci şi să ieşi la timpul potrivit.Nu trebuie să arătăm cu degetul slăbiciunile partenerului, deoarece într-o zi ţi se va întâmpla şi ţie acelaşi lucru. Este poate o competiţie pentru frustrarea ta şi o dovadă-n plus pentru cât mai iubit.
Am cunoscut recent un cuplu..ce n-ai fi zis că ei se vor despărţi vreodată..şi iată că ruptura lor s-a produs. Căsătoriţi erau şi iată că această căsătorie nu a ţinut, chiar dacă ei aveau 3 copii. Multe din marile iubiri sfârşesc astfel...cine este de condamnat?
Dar am cunoscut şi altfel de cupluri.....destul de fericite, ce au ştiut de la bun început, ce vor de la viaţă. Respectul reciproc, devotamentul, plăcerea de a fi mereu împreună, bucuria dezlănţuită, eliberarea de griji şi stres, toate acestea i-au făcut fericiţi până la adânci bâtrâneţe.

Cine nu vede în celălalt de la bun început, ceea  ce el caută, cu greu va găsi pe parcurs la alţi parteneri....atenţie! cu cine vă însoţiţi la un drum lung..şi de ce încercaţi să porniţi cu un astfel de om.

Prizoniera

Prizoniera, o piesă de teatru de Edouart Bourdet, înfăţişează o eroină plină de dragoste anormală. Nu ştiu de ce dragostea ei nu a fost una normală? Oare suferinţa ei din cauza dragostei s-a meritat?
Toate femeile se văd la un moment dat prizoniere în sufletul celui pe care l-a iubit, dar sentimentele nu pot fi reciproce..şi acest prizonierat nu-şi are rostul. Mai devreme sau mai târziu, intervine plictiseala şi cel în care ţi-ai pus speranţa, că te va iubi întodeauna, îţi va deveni cel mai aprig duşman.
O dată cu înaintarea în vârstă, îţi dai seama prin ce ai trecut, ce te aşteaptă de acum încolo şi nu poţi lua o decizie de una singură. Pe cine chemi în ajutor? Prima dată; copiii, apoi părinţii dacă mai trăiesc,,,,apoi fraţii dacă eşti în relaţii bune cu ei. Te sfătuieşti cu ei cât te sfătuieşti şi la sfârşit, tot tu, eşti cel ce iei decizia finală.
Dovada de solidaritate cu cel pe care l-ai cunoscut, trebuie să persiste în timp. Tu nu poţi fi privită de celalalt, ca fiind un bun personal....sau ca o umbrelă. Am să mă gândesc bine ce am de făcut, ca să nu regret mai târziu.

Să joci un rol pe un pat de bolnavă, să marchezi în acelaşi timp suferinţa morală şi durerea fizică este ceva supraomenesc. Este greu de gasit ceea ce tu cauţi de o viaţă-ntreagă, dar nu imposibil.

Ce spun ochii?

„Ochii sunt oglinda sufletului.”..dacă tu nu te poţi vedea în ei, atunci cu siguranţă nu vei fi în sufletul acelui om.
Mama m-a adus pe lume în această zi de aprilie(16). Toţi mi-au prezis un viitor fericit..dar fără o garanţie că voi fi mereu fericită. Garanţia am fost doar eu, la ceea ce am câştigat sau pierdut în viaţă. Uneori am oferit prea multe celor apropiaţi, alteori poate deloc. Recitesc ceea ce am scris până acum pe acest blog, făcut de un om cu un suflet mare şi nu-mi vine a crede că eu am scris....ce am câştigat de la viaţă?
O picătură de fericire într-un pahar plin cu venin, care acum s-a spulberat de tot....viaţa nu-i decât o roată.
Valurile vieţii vin şi trec precum norii de pe cer, zâmbet şi tristeţe...dar astăzi pot să spun cu mâna pe suflet că am fost destul de liniştită şi fericită. Parcă am renăscut..oare pentru a câta oare? Nu ştiu de ce simt o uşurare, cautând să-mi alung toate obsesiile, grijile, gândurile , lacrimile şi să mă regăsesc doar în sufletul unei singure fiinţe.M-am străduit să fiu o persoană destul de bună, prietenoasă, iubitoare, zâmbitoare...mai mult nu am ce arăta.

„NU PRIVIND SĂ DOBÂNDEŞTI, CI DOBÂNDINDU-ŢI S-O PRIVEŞTI”

N-aş fi crezut!

N-aş fi crezut că te voi iubi
Vâzând tăcerea din ochii tăi
N-aş fi crezut, că mă voi îndrăgosti
Citindu-ţi doar chipul şi privirea.

N-aş fi crezut că dragoste poate fi:
tăcerea din ochii tăi,
tacerea din ochii mei,
tăcerea de pe buzele tale,
tacerea de pe buzele mele,

N-aş fi crezut că dragoste poate fi:
tacerea, durerea, speranţa....

Păcat că mâine vom îmbătrâni!

HRISTOS A ÎNVIAT!

Oul roşu şi frumos,
De-nvierea lui Hristos,
Toţi românii îl cinstesc
Şi pe rând aşa rostesc:
Cu suflet curat..
Hristos a înviat!