De ce am ajuns noi cerşetori?

Românii, au mers Duminică la vot şi au votat, dar oare ştiu ce au votat? Viaţa noastră nu se va schimba niciodată în bine, vom trăi poate mai rău ca înainte....muncesc bieţii români pe-o leafă de 2 lei, cu riscul de a cerşi o bucată de pâine. Macar grecii s-au lăfăit până acum, dar noi ce am făcut?
Am vrut libertate, libertate mâncăm. Am vrut schimbare, schimbare avem. Am vrut patroni, patroni suntem.
Dezorientaţi şi dezamăgiţi de cei ce ne guvernează, ne vom cufunda toţi în aceeaşi mocirlă. Va fi vai şi-amar de viaţa noastră şi a copiilor noştri.Au ajuns acum să se certe cei doi oameni din stat pentru un scaun..unde le este mintea oare? Plâng oamenii că nu au ce mânca, unde locui, cu ce trimite copilaşii la şcoală..iar ei ce fac??Bravo români!
Această risipă de cuvinte şi imagine, difuzată pe toate posturile de televiziune, devine din ce în ce mai stresantă, aberantă, ce să mai creadă străinii despre noi, când suntem groapa de gunoi?
Au tăiat salariile şi pensiile doar ca să aibă cu ce face campania electorală....nu vă aşteptaţi stimaţi colegi de suferinţă la ceva mai bun în viitor...e vremea tot a chefliilor. Unde ne sunt sindicaliştii? Au amuţit aşa,deodată? Sunt mână-n mână toţi, o adunătură de hoţi.
În ţara noastră am ajuns cerşetori...păcat!, păcat! treziţi-vă!

Reproşurile inimii...

Resimţi durerea cauzată de o situaţie pierdută şi consideri că inima trebuie să fie statornică, indiferent ce se va întâmpla cu cealaltă jumătate.....dar niciodată nu voi încerca să-ţi redau ceea ce te-a făcut să pierzi.
Nu voi vorbi despre ceea ce ai pierdut, ci despre ghinionul ce te-a adus aici. Nestatornicia ta, de cele mai multe ori...ţi-a stricat imaginea. Capriciile tale, reproşurile şi telefoanele secrete.... sunt justificate prin cele trei cuvinte: ”Nu mai iubesc”.
Dragostea stângace  cu care ai cochetat în toţi aceşti ani, te-a îndepărtat de sufletul meu. Laşităţile iubirii  tale se potrivesc prea puţin cu sinceritatea sufletului meu.

Câteodată, amintirile durerilor revin amestecate cu amintirea voluptăţilor devorante.

Luna lui cireşar

Aş vrea să fiu lumina cântătoare
Aş vrea să fiu un mac, sau orice floare..
Aş vrea să fiu un cireşar
La tine cu cireşe-n buzunar.

M-am rătăcit în timp răscolitor
Te-am regăsit plângând lăngă izvor
De amintiri uitate pe un munte
Unde iubirea încă se ascunde.

Aş vrea să mă topesc în veşnica uitare
Dar sufletul încă mă doare tare...
Acum îmi pun suprema întrebare:
A fost doar vis? A fost un dor,
Sau doar o lumânare?

Sunt muzica şi poezia...

De ce oare eu m-am cuibărit,
În cuvântul cel neliniştit?
Sunt fir de viaţă şi de cânt,
Iubesc suflet pierdut, ce încă îl alint.

Când tu mă chemi cu glasul  trist şi stins,
Eu  mă ridic şi spun în gând, că am învins!
Te văd în vorba ce m-a mângâiat..
În muzica ce tare m-a mai tulburat.

Acum eu mă întorc în cântecul dintâi
Dorinţa ta a fost: rămâi, rămâi, rămâi..
În dorurile ce noi le-am adunat
În amintirile ce sunt de neuitat!

Un gând răzleţ şi nebunesc

Nu voi lăsa sufletul să bântuie prea tare inundat de melacolie, reverie, nostalgie. Mi-a fost greu să mă adun şi mai greu să mă desprind de amintirile trecutului. Ziua de  4 iunie mi-a redat sinele...mi s-a luat amintirea tristă şi mi-a readus iubirea. M-am întrebat de atâtea ori ce mi-aş dori cel mai mult şi mai mult să fiu. Acum răspunsul l-am aflat, nu mi-aş dori să fiu decât ceea ce sunt...om....femeie.

Războinicii mei vor avea arcuri de sfoară şi scuturi de carton iar pe cap coifuri de jurnal, de unde vor primi toată informaţia despre mine. Jocul acesta revelator, de copil smintit, prin care izbutisem să mă adun, aş vrea să-l regăsesc în orice faptă şi să mă stăpânesc cu mână sigură, în împrejurări grele, hotărâtoare pentru timpul ce îl voi mai avea de trăit. Cuvintele, prinse unul de altul, se făcuseră cerc, iar cercul se învârtise repede, incadescent şi din ce în ce mai repede în jurul frunţii mele. Mi s-a dus dorul, dus în surdină şi în adevăr fericit, pentru că uitasem cu desăvârşire tot ce se întâmplase urât în viaţa mea. Un gând răzleţ şi nebunesc mă trezise la realitate.

Două iubiri,pierdute în negura vremii

Voiau să rămână veşnic împreună, dar au rămas stăpâni în lumea lor. Un suflet ca al lui nu avea cum să-şi deschidă aripile doar spre mine. Măcar încercase ceva în acest sens, cerându-mă de soţie. Încercase nu odată ci de mai multe ori...totul, însă,va rămâne suspendat în aer. Un pic de adevăr a existat în toate.
Atunci când pierzi ceva, simţi cum se rupe ceva din tine, simţi un vacarm înspăimântător,simţi cum toate cuvintele au un alt înţeles, parcă nu mai aveau voci omeneşti. Toate cuvintele sensibile, frumoase se transformaseră într-un scandal, iar glasurile nu mai erau cele de la începutul cunoaşterii lor.

Am rămas profund surprinsă de atitudinea lui, totul va rămâne într-un ceaslov greu, cu paginile îngălbenite şi slove fără de înţeles pentru mine şi cei ce ne-au cunoscut. Cele două iubiri pierdute în negura vremii, nu se vor mai regăsi niciodată.

Răsare soarele şi-apune iară

Venise luna lui aprilie şi aşteptam ca soarele să fie mult mai însorit ca altădată. Timpul era senin, iarba era verde, toate florile zâmbiseră plăpând. Aşteptam cu nerăbdare să înflorească salcâmii şi teii.
Astăzi este Duminica Mare,când se pune creangă de tei la ferestre, uşi şi porţi, semn de recunoştinţă pentru anotimpul trecut şi cel ce a sosit. Astăzi a răsărit iar soarele în sufletul meu. Un soare ce nu aş dori să mai apună vreodată. Nu sunt aşa de bisericoasă din fire, dar ştiu să mă rog pentru nefericirea altora şi să le dau o mână de ajutor când e nevoie...oare câţi o mai fac astăzi?
Răsare soarele şi iar apune
Trăiesc în ceasul lung din noapte
Despre viţa mea, multe se pot spune
Poveşti cu fluturi, flori şi gâze colorate,
Poveşti ce-au fost cândva adevărate.
Şi toate clipele se-adună împreună
Astăzi un dor, mă ţine trează iară
Îmi amintesc de nopţile cu lună,
Să ne-amintim de tine primăvară.