N-AŞ FI CREZUT !

 N-aş fi crezut că eu te voi iubi,
 Văzând tăcerea  din ochii tăi,
 N-aş fi crezut, că m-aş îndragosti,
 Citindu-ţi doar privirea....
         
           N-aş fi crezut că dragoste poate fi:
           tăcerea din ochii tăi,
           ochii mei,
           tăcerea de de pe buzele tale,
           buzele mele,

N-aş fi crezut că dragoste poate fi:
durerea, tăcerea, speranţa...
Şi ce păcat că mâine, noi, vom îmbătrâni !

SORTITI IUBIRII

Dragostea-i comoară vie,

Dăruită lumii-n dar,

Între oameni ea să fie,

Cel mai sfânt izvor şi har.

   

Ea nu ştie de mărire,

Te-ntelege chiar şi-n gând,

Nu se umflă de mândrie,

E smerită orişicând.

Dragostea nu se gândeşte,

Nimănui să-i facă rău,

Ea nicicând nu pizmuieşte

Nici nu vrea folosul tău.

    



  Ea iubeşte-n orice vreme,

  Şi e plină de avânt,

  Niciodată nu se teme,

  Dă curaj celui înfrânt.

      
  Iartă fără de măsură,

  Cu ea nu poţi sa te cerţi,

  Iar de o loveşti cu ură,

  Tot ea-ţi cere să o ierţi.

 
  Pot să năvălească-ntruna,

  Valurile urii reci...
  Ea va fi întodeauna

  Tot aceeaşi până-n veci.



Partea interioară, a ființei mele...

            Există o parte a ființei mele, care mă face fericită, atunci când îmi amintesc de ea, numită “ copilărie ”, deși am avut o copilărie tristă, fără jucării ( jucăriile erau inventate de noi copiii ). În această experență de-o viață am cărat dupa mine bagajul unei întregi povești. Pentru a exista, avem nevoie să fim recunoscuți de părinții care ne-au născut, de colegi și prieteni( nu toți copiii beneficiază de aceste drepturi ). Când suntem în burtica mamei avem nevoie de acele mângâieri sincere din partea ambilor părinți, la fel și după naștere. De ce ? Datorită acestor mângâieri reușim să existăm în univers ca ființe umane.
            O mângâiere pozitivă ne produce acea senzație de bine, de confort, de sigurănta pentru ziua de mâine... deși nimic nu-i sigur pe acest pământ.
            Prin mângâiere primim căldura sufletească de care avem nevoie în orice moment al vieții noastre, așa ca de aer, apă și mâncare. Orice amintire a trecutului, orice gând de viitor zac în mine, ca un foc mocnit și acum am ajuns la concluzia, să mă destăinu-i cuiva drag. Legănată de cântecul dulce și pur al muzicii populare, de obiceiurile strămoșești pe care nu le-am uitat, de ulița copilăriei, îmi voi îndrepta ideile spre ceea ce m-a fermecat și legat de aceste locuri de neuitat. Întâmplările de ieri m-au prevenit să mă aștept, mai devreme sau mai tarziu la unele lucruri neprevăzute în astrele mele solare.
             Persoanele deprimate consideră deseori că nu merită nici o distracție și nici o relație pozitivă, dar uită că nu toți oamenii sunt la fel și că dacă îți dorești cu ardoare ceva bun de la viață poți avea. De aceea e bine și folositor în momentele acestea, să practicăm în mod regulat o activitate distractivă. Doar așa putem scăpa de depresie sau de moarte.
            Gustul distracției, al jocului, trebuie să facă parte din lumea noastră interioară, din majoritatea gesturilor cotidiene ale adultului, este o componentă ce nu se poate reânvăța ușor, dar suntem în măsură să cunoaștem și să acționăm în momentele acestea, numai să ne dorim cu adevărat o schimbare în bine. Umorul ne poate îndepărta de căderea în depresie, de greutățile mari ale realității în care toți ne desfășurăm munca. Dar fără a transforma umorul în ironie ( să râzi de ceilalți oameni ). Un om plin de umor va fi mai bine primit într-un cerc de prieteni și va fi mereu dorit în cercul lor.
            Începând din copilărie, răsul și zâmbetul sunt manifestări spontane, mijloace de comunicare și de atracție. Dacă părinții se iubesc și știu mereu să zâmbească copiilor, chiar dacă au și necazuri, acei copii sunt salvați de la depresie. Așa a fost în familia noastră, dar nu la fel a fost în familia soțului meu. De aceea am avut multe probleme cu el și copiii mei, probleme pe care cu greu le-am depășit. A râde, înseamnă a învinge toate obstacolele, neliniștile, obsesiile, deprimările sau stressul la care asistăm astăzi cu teamă. Este bine ca în orice clipă să aducem în casă, bucurie și dragoste multă, să uităm de griji și de nevoi..
            Săvârșirea dragostei prin buna dispoziție, accelerează ritmurile vitale, ușurează expansiunea ființei noastre și provoacă producerea de endorfine pozitive și protectoare împotriva tuturor bolilor. Din surâs se naște simpatia și dorința de a te contopi cu celălalt, indiferent de situație. Nimeni nu ne poate impune să facem dragoste fără voia noastră.
            Amorul la fel ca toate jocurile, este un joc social, dar care se poate transforma într-o dramă dacă nu este protecție. Sunt multe de spus la acest capitol, dar să lăsăm pe specialiști să se ocupe de ele, iar noi să învățăm de la ei și să folosim tot ce înseamnă protecție.
            Vorbirea este instrumentul pe care-l folosim ca să putem comunica cu cei din jur. Aici a fost durerea mea mare. Toți vorbim mult, dar nu toți vorbim la obiect, ci doar să ne aflam și noi în vorbă... tot așa cum făcea ” x ”, contrazicându-mă de multe ori fără a avea argumente la cele spuse... O comunicare bună bazată pe argumente clare este rezultatul capacitații de a asculta și de a ne exprima, dar adevărata condiție este un respect natural față de noi și față de ceilalți. Nimeni nu este perfect, dar dacă știi să asculți pe celălalt când trebuie, te poți schimba în timp.
            Sunt multe lucruri grele în viața mea, de spus, dar în toate legăturile și în toate ispitele, D-zeu îmi trimite mie, lumina și nădejdea.
            El îmi hrănește mie și-mi întărește sufletul. Mă urcă pe înălțimile lui și mă ajută să depașesc toate greutățile cele mari. De aceea el rămâne pentru mine, prietenul cel mai fidel. Să nu vă fie teamă de nimeni, dacă veți crede în EL și an Fiul Lui. Toate se pot rezolva printr-o singură privire către cel de sus.
            Oare cum putem noi mulțumi mamei care ne-a născut ? Totul are legătură cu divinitatea și prin faptul că la rândul nostru și noi ajungem mame, este cea mai mare mulțumire, atunci abia reușim să-i înțelegem greutățile prin care a trecut.. și cred că o iubim mult mai mult.
            Noi oamenii suntem ca niște viermișori, mici de tot, pe frunza unui pom uriaș. Această frunză este pământul nostru și încercăm s-o cercetăm cu teamă, fiindcă nu știm dacă la capătul celălalt se mai găsește ceva sau suntem singuri în univers. Unii oameni mai îndrăzneți mergp până la capătul frunzei și se înfioară. De ce ? Bănuiesc că la capătul pomului se găsesc alte frunze care peste câțiva ani se vor scutura și ne va învada pământul cu alți viermi mai lacomi decât noi, oamenii ce vor distruge totul în calea lor.
            Este nevoie de multă credință, pocăință, comunicare cu D-zeu, ca să mai poată fi salvată această planetă. Îngrijorarea vine în sufletul omului, pentru că este deseori cuprins de multe slăbiciuni. Învață să traiești astăzi și nu mâine, căci e mult până mâine și nu te lăsa apăsat de gândurile negre și visează numai la ce este frumos.
            “ Nu vă îngrijorați deci, pentru ziua de mâine... Ajunge zilei, raul de astăzi ”.
            Sentimentele curate pe care le are fiecare dintre noi, trebuie scoase de la naftalină și mărturisite cuiva drag nouă, chiar dacă uneori nu se merită... nu știi ce ți se poate întâmpla, peste cine dai, dar merită să încerci și pentru a doua oară în viață. Uneori privirile pot vorbi și în cele din urmă m-a înteles și mi-a răspuns cu cea mai suavă privire ce se poate închipui. Niciodată până atunci nu mi-am exprimat iubirea prin viu grai... și i-am dăruit cele mai pure sentimente posibile acestui om. Când suntem trădați căutăm imediat să ne răzbunăm și nu cred că este calea cea mai bună de a ieși dintr-o relație cu fruntea sus.
            Am să las timpul să-mi aline rănile și să-mi ocup timpul liber cu cele mai frumoase activități îndrăgite din copilărie ( cantecul, poezia, dansul, plimbarea, teatrul ) și așa să pot trece mai ușor peste toate.
            Ca fiecare om, poate am greșit și eu uneori, dar cea mai mare greșeală a fost când din ambiție m-am căsătorit cu acest zis ” soț ”, ce credeam c-o să-mi dăruiasca luna de pe cer.
            M-am născut la lumina unei lumânări și într-o zi voi muri poate la fel, sau cine știe... Eram al patrulea copil venit în familie și mama era din ce în ce mai chinuită. După doi ani veniseră pe lume încă doi frați gemeni, iar eu am fost urgent înstrăinată de la sânul mamei. Eram o fetiță blondă cu părul cârlionțat și ochii negri. Îmi făcuse mama o rochie albă cu buline roșii și nu aveam astâmpăr toată ziulica. Alergam și mă jucam cu copiii vecinilor cât era ziua de mare. Seara ne adunam cu toții de pe uliță sau din dumbrava minunată și ne așezam cu toții la masă, după atâta hârjoneală. Mama era bucuroasă că mai scăpa de gura noastră și ne lăsa să ne jucăm, chiar dacă câteodată ne mai certa.
            Pentru mine, oamenii din sat vor rămâne cei mai interesanți și cei mai dragi din toată lumea... așa cum un păianjen e mai important pentru omul din închisoare, decât dintr-o casă orșenească, unde caută să-l omoare cât mai repede. Oamenii de la sat trăiesc viața mai intens, muncesc mai cu spor, se distrează mai mult cu copiii lor. Sunt deschiși la minte și la suflet, sunt mai credincioși și nu se mândresc prea mult cu ceea ce fac și nu sunt supuși frivolităților... Ai crede că ei pot iubi aceeași ființă toată viața lor ( dar nu e chiar așa, și aici se întâmplă multe, dar nu se spun ). La țară, situația unora seamănă cu aceea a unui om flămând, dar cu bun simț și umor. El e obișnuit să mănânce doar un fel de bucate la masă, dar gătite cu mult gust și fără multe chimicale, asupra căruia își concentrează toată pofta, prețuindu-l cum se cuvine ( așa am crescut noi ); a altora, cu aceea a omului poftit la un ospăț cu bucate diverse, pregătite de bucătari străini după care li se apleacă stomacul încărcat de atâtea bunătăți. În amintirea acestora, fiecare fel nu va fi decât o neînsemnată fărâmă, pe când pentru cei cu un singur fel, va rămâne o masă gustoasă și sănătoasă.
            Munca grea de la țară, te înbărbătează, te încurajează să mergi mai departe, să lupți pentru o pâine mai bună. Tot așa s-a întâmplat cu mine, de mic copil am prețuit munca grea a mamei și când m-am mărit, o ajutam pe mama la toate treburile, fără a neglija școala. Premiul doi luat în clasa a patra, m-a ambiționat, să fiu mult mai conștiicioasă și să citesc mai multe cărți de la biblioteca școlii, căci părinții nu aveau condiții să-mi cumpere carți. Devenisem puțin mai răutăcioasă cu colegii și mă ambiționam să fiu mereu prima în clasă. Așa reușeam să primesc doar premiul întâi. Am urmat apoi Liceul Pedagogic în Iași și dragostea pentru cei mici m-a determinat să vin din nou în sat și să îmbrațișez munca de educatoare.
            Inocența și sufletul curat al copiilor m-a transformat într-o mamă iubitoare și înțeleaptă. Din fiecare carte răsfoită de mine am avut ce învăța și astfel am reușit să-mi caștig o pâine mai bună decât cea a părinților mei... Timpul a trecut și am ajuns să mă căsătoresc și să părăsesc satul natal. De aici urmează o altă poveste a vieții mele, care dacă te va interesa o vei asculta cu multă atenție, deoarece suferințe au fost destule. În capul meu și-n inima mea există o durere mare pe care încerc acum să ți-o spun ție, omule de rând, care poate te vei regăsi în această mărturisire. Sărăcia se ținea de noi dar eu nu știam decât că trebuie să învăț, ca să pot scăpa de ea. Mama mea mă iubea cu toate că mai avea atâtea guri de hrănit. Eram o familie numeroasă ( 4 fete și 4 băieți ) și suferea mult, când nu ne putea oferi mai multe.
                                                                                                                                                                                            CE ESTE CĂSĂTORIA ? DE CE IUBIM CU ATÂTA PATIMĂ 
             Atunci iubeam pământul de sub picioarele lui și aerul de deasupra capului, și orice obiect pe care-l atingea, și fiecare vorbă pe care o rostea, și chiar familia care nu m-a dorit, atât de mult. Eram în stare de orice numai să fim împreună pentru toata viața. Pentru ați păstra totuși echilibrul și respectul de sine, e bine uneori, să știi când trebuie să spui “ Da ” și” Nu ” în viață. Acestea sunt cele mai vechi și scurte cuvinte cu care ne confruntăm aproape în fiecare zi. Faptul că am stat și-am îndurat multe, doar de dragul copiilor, nu a dus decât la îmbolnăvirea mea ( ajunsesem să mă urăsc pe mine ).
            Înainte de căsătorie îmi promisese multe... dar după, nu se ținuse de cuvânt, ceea ce a dus la ură, jigniri, bătăi, neînțelegeri pe toate planurile... la care erau nevoite să asiste și copiii care n-aveau nici o vină...
            Oare de ce mai promisese, că va rezolva problema serviciului după căsătorie ? A fost cea mai mare dezamăgire pe care am avut-o. Apoi au urmat altele care m-au determinat să nu mai am încredere în el. M-am chinuit ani de zile pană la revoluție, cu naveta la țară și cu creșterea copiilor în condiții inumane, fără grădiniță, deși eu eram și mama, dar și educatoare.
            Numai fetele îmi cunoșteau suferința și se temeau să nu mă îmbolnăvesc, iar ele să rămână fără mamă. De fiecare dată găseam alinare în brațele lor și ale copiilor de la grădiniță, care îmi dădeau puterea să merg mai departe. El nu mi-a dorit decât moartea, dar D-zeu m-a apărat.
            Viața la țară e uneori grea, dar poți trece peste toate,dacă iubești cu adevarat, oamenii, muzica, poezia, lectura, florile, munca, apele, soarele și cerul plin cu stele. Acest soare ce-ți încălzește inima, ce ne dă lumina și căldura, dar care poate transforma în cenuță orice plantă ce-a răsărit și care n-a reușit să crească destul de puternică. Acest soare care poate să facă, ca apa să se evapore într-o secundă din orice baltoacă, lăsând la suprafață o pojghiță albă de sare. Un soare care face, ca aerul să fie uneori sufocant și oamenii să nu mai poată respira, iar animalele și plantele să moară de sete. Acest soare fără de care nu am putea exista în univers și care ar putea transforma planeta într-o flacără, într-un pârjol. Tot la fel avem nevoie și de ambii părinți în educarea copiiilor, nu e vina lor că s-au născut. Nu poate un părinte să blesteme un copil, să-l înjure și să nu-l întrebe dacă are ce-i trebuie la început de an școlar. Toate grijile erau pe capul meu. El nu știa decât să petreacă timpul liber cu rudele și prietenii săi.
            Dacă omul s-ar gândi și la moarte puțin, ar putea uita mai ușor de conflictele în care este implicat uneori și implicit și-ar micșora importanța și soluțiile cele mai rele și ar fi mai îndrăzneț bucurându-se mai mult că există. Dimineața mă trezeam cu o senzație de chin fără nume, care stârnea în mine o furie dureroasă, aproape insuportabilă, de aceea mă culcam seara cât mai târziu ( citeam )să-mi țin spiritul cât mai mult treaz și să evit acest chin de peste zi.
            Nu am știut ce-i aia distracție, cat am fost la liceu și nici după. Mă gandeam tot timpul cum să fac să ne putem descurca mai bine și chibzuiam orice bănuț câștigat. Nu știam să-mi împart timpul, decât între casă și servici, de care voiam să mă las la un moment de cumpănă din viața mea. Ar fi fost fatală viața mea, daca m-aș fi lăsat atunci de serviciu. Banii nu ajungeau decât pentru cheluielile casei.
Va urma....
           COPIII MEI, COPIII TĂI...
 Copiii pe care-i naști nu sunt ai tai,
Decât cu numele ce-l poartă
Tu-i crești și suferi pentru ei,
Dar mâine trebuie să se despartă.
De mamă,tată și vor pleca
Departe sau aproape, în casa altora.
Ei sunt fii( cele )viitorului de mâine
Nu poți să știi, vor avea pe masă, o pâine?
Se duc,ca păsările-n zbor
Te lasă când ți-e mai greu, mai drag,
Cu sufletul sărac și gol
Nu poți să știi, vor mai veni în prag ?
Tu, ca părinte i-ai iubit și ocrotit,
Dar nu poți ști, dacă vor fi și fericiți.
Casa în care s-au născut, a fost doar adăpost,
Ei au plecat în lumea-ntreaga, pentru al lor rost.
În zborul lor catre înalt, frumos
Își vor aminti de părinții ce la liman i-au scos.
Atunci când o aripă li se va frânge
Tot la parinți, umili, cu drag,
ei vor ajunge!

A fost odata....

Continuare.... Partea 3                   Întoarsă acasă,tristețea mi se cuibărise iar în suflet ca frigurile cele rele în oase. Ochiii mei se umplură de lacrimi, gândindu-mă cât sunt de nefericită lângă acest om. Mișcarea aceasta se transforma într-o plutire fără țintă. Materia informă mă inconjura și mă ducea spre golul nemărginirii. Apoi totul parcă se limpezi într-o pânză de lumină, pe care acum surâdeau toate amintirile existenței mele și vagi speranțe ce se întrevedeau prin această pânză de păianjen țesută până atunci. Doar timpul este cel ce le aranjează pe toate și speranța mea nu se spulberase de tot. Dar brațele îmi erau parcă pironite și nu le puteam mișca din loc.
            Mai târziu flacăra chibritului lua proporții de nou eveniment, o căldură intimă se revarsă în tot corpul meu moale. Atunci se așternuse o splendoare dureroasă, când parcă două ceruri se-ntâlnesc, pierzandu-și împreună stelele in mari fara de fund. Aceste transformări lăuntrice, îmi trimitea mintea și sufletul la începuturile lumii, dându-le un fel de întunecată măretie.
            Apărusera mai târziu și ploile de toamnă, cele care stau pe loc, devenind un fel de tristețe pentru cei depresivi. Ploi mărunte și vânturi ce-ți șuieră prin urechi ca niște sirene. Nu știam ce se-ntâmplă cu mine... dar eu scriam și așa începusem să-mi revin la normal.După câțiva ani de singurătate intră în casa mea, iar o zi frumoasă de primăvară, care mă determinase iar să zâmbesc. Timpul umplut cu multe amărăciuni, până atunci, fusese dat uitării, dar nu pentru totdeauna.
            Sufletul meu își aducea aminte acum de toți anii copilăriei, de păsările care pleacă toamna și se-ntorc primăvara, de parfumul florilor de mai.
            O experiență involuntară de psihologie va fi pentru mine toată această poveste. Totul va rămâne doar o enigmă nedezlegată.
            Gândește-te acum la mine ca la o stea desprinsă de pe cer, ce a căutat și va căuta fericirea și mângâierea, până ce va fi dusă în întunericul fără fund. Poate pe acolo voi fi ceea ce mi-am dorit în viața aceasta, voi fi acea ființă ce și-a dorit să trăiască mult mai bine în preajma ta. Nu știu dacă m-ai iubit vreodată cu adevărat… dar eu am ajuns să cred doar în mine și în cel de sus.
            Sănătatea o poți redobândi doar prin rugăciune și prin iertare. Dar iubirea este cea mai dureroasă, dacă iubești cu sufletul. Această iubire nu se poate spune prin cuvinte ci doar prin ceea  ce asculți ( muzica bună ), fiindcă durerea și fericirea se exprimă prin țipete. Pictura și sculptura sunt arte inferioare, pentru că pot reprezenta iubirea dar n-o pot și exprima. Poezia întreține această stare de bine, pentru că abia poate exprima această iubire. Eu prin muzică, am înabușit toate sentimentele de dragoste ce-au izvorât din inima mea ca și un izvor cu apă curată care pe traseu a fost înabușit de multe obstacole.            Ceea ce provoacă amorul unui barbat e temperatura corpului, după care uită  tot ceea ce s-a întamplat, dacă n-a fost iubire adevarată. Iar dacă un bărbat nu simte sufletește nimic față de femeia lui, adică dacă nu simte că este rudă cu aceasta, atunci toată viața trăiește cu aceasta doar în concubinaj, chiar dacă preotul i-a legat pe viață ( asa s-a întâmplat cu noi ). Un bărbat poate avea mai multe amante în același timp, oare de ce ?
            Orice femeie măritată se simte sclava bărbatului ei, daca are copii cu acesta. Supusă sau revoltată, credincioasă sau infidelă, ea se va simți tot timpul înșelată și părăsită, dar suportă în continuare acest mod de trăi, din cauza copiilor sau a rudelor. Multe mor fără a face vreo destăinuire cuiva drag. Ce e oare viața ? Un chin pentru unii și huzur pentru alții.
            Când prin sforțările memoriei reușești să-ți amintești de cineva drag, să știi că iubirea n-a jucat feste în momentele acelea când l-ai cunoscut, și să știi că iubirea pentru acea persoană n-a murit încă, este un dar de la cel de sus.
            E bine că cel care a iubit pe cineva cu adevărat să-și amintească acest lucru, chiar dacă acum se află la varsta maturitații și chiar dacă vor mai trece niște ani pentru a fi fericiți împreună. Poți să ai toate bogățiile din lume, dar dacă nu ai lângă tine pe omul drag, nu ai nimic bun în preajma ta. În aerul proaspăt de primăvară, este ceva sărbătoresc, ca după o curățenie mare. Mă duc și mă așez în balcon pe scaunul pliant și răsfoiesc o carte, două, până mă răcoresc… dar nimeni nu-mi va da crezare cât am suferit. Admir florile din grădină și din balcon, vorbesc uneori cu ele, așa cum aș vorbi cu fetele mele, iar pădurea verde parcă imi face semn cu mâna să ies din casă și am impresia că, dacă aș vrea, aș putea atinge cu mâna vârfurile copacilor. Sus în mijlocul pădurii se află Mănăstirea Cetățuia, pot spune că acolo e raiul pe pământ. De acolo se vede toată frumusețea orașului Iași.
            Acolo, la țară, într-un colț al uliței, a fost căsuța părinților mei. Fântâna împrejmuită cu flori de liliac, mărul din curte și cel de la poartă, via ce împrejmuia casa și poienița cu capșuni din gradinuță, întodeauna mă va determina să mă întorc cu drag pe acolo, chiar dacă părinții s-au prăpădit. Iată că ele mai rezistă  și astăzi, deși au trecut atâția ani. Mâini ocrotitoare le-au sădit, le-au îngrijit cu grijă și multă dragoste, ca să reziste în timp, pentru noi cei opt copii ( patru fete și patru băieți ).
            Când eram copil, șugubața mea bunică, inventa multe povești cu zâne și prinți și eu visam seara ceia ce-mi spunea și credeam că plutesc. O vedeam pe acea “ Zână bună ” cum plutește spre caleașca fermecată a “ prințului ”, iar surorile ei o așteptau, legănându-se în adierea vântului de vară și de primăvară. Sosea apoi în zori, fericită, îmbujorată și ne  povestea despre craii și crăiesele care fuseseră  la balul fermecat, cât de frumos au dansat până în zori.În timp ce soarele vrăjitor și binefăcător îmi încălzește trupul și sufletul, nu mă mai satur să admir toate culorile minunate ale mușcatelor, trandafirilor din grădinuța mea ( balconul ). Creierul nostru e ca un mușchi care trebuie permanent antrenat cu lucruri cât mai diferite, pentru că altfel se plictisește foarte ușor. Dansul este la fel de antrenant dacă ai cu cine dansa. Eu nu am avut cu cine, și-mi doresc să dansez măcar acum la bătrânețe cu cineva drag mie. Un om de nădejde lângă tine face cât toți prinții din lume.
            Felul cum gândim, cum vorbim, cum ne îmbrăcăm, cum și ce mâncăm, eu cred că ne caracterizează și reflectă ca-ntr-o oglidă atitudinea noastră. Persoanele frustrate pot dezvolta diferite boli, de aceea indiferent de căte greutăți ai, fii mereu zâmbitoare, comunicativă, blândă și îndepărtează emoțiile puternice, deziluziile și cântă atunci când îți este greu, dacă ai voce. Cititul cărților bune de calitate sau dezlegarea unor jocuri, antrenează memoria și este un mijloc prin care reușești să alungi stările de gelozie, ipocrizie, mânie. Ajutorul dat copiilor nevoiași, bătrânilor singuri, prietenilor aflați în impas, sunt un mijloc sigur de purificare și de îmbogățire a sufletului.
            La fel și lăcomia poate îmbrăca diferite forme ( excesul mare de alimente, băutura, dorința de a avea bani mulți, apetitul sexual în exces ) pe care puțini oameni au capacitatea de a le recunoaște, chiar și față de ei inșiși. Lăcomia astăzi este o problemă generală. Prin înlăturarea acesteia din minte și prin compasiunea față de alții reușim să ne vindecăm total.
            Bucurați-va de ceea ce vă dă bunul Dumnezeu, și nu încercați să-l huliți, căci hulțti veți fi în veci. Nu se află în noi puterea de a lupta cu ispita, cu păcatul, cu boala și cu moartea, ci în EL, care ca om a îndurat tot atât de multe, din partea celor ce l-au trădat, și nu s-a plâns nimănui, ci a răbdat și suportat, până ce sufletul său a fost urcat la cer.
            Primăvara vestește lumii întregi că viața e mai tare decât moartea, că binele învinge răul, că frigul a ajuns robul căldurii, că frumosul poate desființa urâtul, că dragostea a topit ura dintre oameni, că bucuria a alungat tristețea. Primăvara, este în fiecare an un pod de flori peste timp, intonează în fiecare an o odă a bucuriei vieții, trezirii din amorțeala iernii. De fiecare dată ne invită la un mod de trăi cât mai sănătos. Noi oamenii pricepem mai greu, mesajul acestui anotimp și uneori refuzăm frumusețea lui, închizându-ne în casă din “ n ” motive, ceea ce nu e bine.
            Mesajul meu, la fel ca cel al primăverii, este să uitați de toate grijile și să porniți pe cărări de munte, de mână cu cineva drag vouă, și să vă îmbătați cu parfumul florilor și verdele crud al pădurii. Nimic pe lume nu este mai de pręț ca “ iubirea și sănătatea ”.
            Ați acorda singur această șansă la viață, este tot așa cum ai renaște din propria-ți cenușă. Să știți că natura vie îți redă pofta de viață.
            Autosugestia este unul dintre cele mai eficiente mijloace pe care și le poate oferi omul, pentru a contribui la vindecarea sa. Se știe că oamenii credincioși, care cred profund în ajutorul divin, se vindecă mult mai repede decât ceilalți oameni. Subconștientul nostru este un rezervor uriaș care înmaganizează toate informațiile primite de către organele noastre de simț. Ca să putem influența subconștientul trebuie să-i transmitem doar mesaje pozitive, optimiste, de încurajare. Nu este bine să-l luăm pe “ nu ” în brațe.
            “ Din zi în zi sunt tot mai bine, mai sănătoasă, mai frumoasa sufletește” !             Aproape toate bolile noastre sunt de natură psihică din cauza unor probleme trăite în copilărie, vârsta tinereții sau vârsta adultă. Stressul este cel ce curmă multe vieți, apoi hrana neadecvata, băutura, tutunul, cafeaua, oamenii din preajma ta ce gândesc negativ sau îți vor răul.            Mi-a fost sufletul plin de ghimpi, mulți ani, și din cauza soțului, a rudelor și a unor colege, din cauza cărora am fost la un pas de a intra în mormânt. Acum, cânt cu mâna întinsă sub cerul gol, cerând ajutor doar lui Dumnezeu. Cine m-a cunoscut cum am trăit, știe ce vorbesc…             A fost odată… și nu va mai fi niciodată. Această poveste care a început într-o zi, nimeni nu știe cum se va sfârși… într-o altă zi..            Explicatia fiind una singură. Starea sufletească  și buna dispoziție este calea spre însănătoșire grabnică.
            Ce influență are starea vremii ? Se spune că are, dar indiferent de starea vremii, omul trebuie să se plimbe, să admire acest colț de rai ” natura ”, după care să se întoarcă acasă cu bateriile încărcate. O terapie importantă sunt băile scoțiene ( dușul cald - rece ), practicate în fiecare seară. Ceaiurile și mâncarea naturală ne face să fim mult mai sănătoase. Ce ne oferă bărbații ? - poate nu toți dar majoritatea au trăit doar pentru ei. Confesiuni la tot pasul și doar atât.
            Stăteau acolo pe peron, ca două statui goale, ca două piese de muzeu sau ca două ziare vechi, uitate într-o colecție. Ce puteau să-și mai spună, când tinerețea trecuse peste ei ca valul de căldură, și regretau amândoi că n-au fost mai aproape unul de altul, mai aproape de viața care a trecut pe lângă ei ca și-o pară de foc. Mâine, poimâine vor apărea primele fire albe, si ce-au realizat ? Nimic bun din ceea ce și-au dorit. Poate vor reuși să crească niște nepoței adevărați, măcar atât ! Nu știu ce să mai cred, oare există un om la fel ca mine pe care să-l iubesc așa după cum mi l-am dorit eu ?
            “ Mi-e sufletul ca o ploaie de primăvară, ce a țesut în depărtare un curcubeu și cu el încerc acum să-mi înfașor corpul, ca să mă ferească de toate relele ce existau pe pământ ”.
            Voi prefera să trăiesc în singurătate sau voi admira călătoriile în străinătate ? Mă tem că în călătorie, voi avea iar un eșec…când mă gândesc la oboseala deplasării și dificultatea acomodării la viața de lux de acolo, dar n-aș vrea să renunț nici la lectură, dar nici la scris.
            Voi fi oare un personaj episodic într-un roman ?
            Voi fi oare o filă de poveste într-o carte veche nerăsfoită ?
            Mâna aceasta înălțată deasupra fericirii, va pluti înainte ca un catarg spre apele unei mări, fiind urmarită  mereu din umbră de acei ochi minunați, regretând mereu că acei ochi splendizi n-au fost decât ingratitudinea hazardului.
            Va rămâne și acest caz nedeslușit și viața lui o filă de poveste… femeile greu de suportat ,, stupide, monotone, având fiecare pretenția să fi fost prima în viața lui.
           Toți anii mei tineri s-au dus ca și pasărea în zbor, iar eu înca mă lupt să-mi caut fericirea, după care am tânjit mereu.
            Acum parcă cineva trăgea de aceste storuri negre peste toate ferestrele mele, nelăsându-mi decât una prin care se zărește, într-o depărtare de mare, o mână înălțată ca un catarg pentru corabia ce va sosi în zori să mă ducă în depărtare, până în Grecia.
            Soarta omului, e soarta lui și viața nu-i decât o amăgire aici pe pământ. Toți anii mei tineri n-au fost decât un cântec fredonat la supărare. Asta e viața noastră a tuturora dar nimeni nu recunoaște adevărul... În fond toți suntem la fel de nenorociți și ne scufundăm în banal și trivialitate. Și ceea ce este mai cumplit, e că nu ne putem ascunde la infinit și nici nu ne putem sustrage acestor legi ale firii, acestor lanțuri care îți atârnă de găt și de suflet încă de când te naști.
            M-am strecurat prin viață aceasta ca și un fir de iarbă ce așteapta soarele să-l readucă la viață după o iarnă geroasă. Și cine știe cât voi mai trăi așa... acum pot judeca totul la rece, oarecum, ca pe un fenomen al naturii, care ține de fizică și chimie decăt de existența noastră.
            Peste tot în țara aceasta ar trebui să te simți ca la tine acasă, dar nu e întodeauna așa. Rudele cele mai apropiate îți pot da uneori mari dureri de cap... din cauza invidiei, și de aceea ai prefera să traiești mai bine printre străini. E greu să recuperezi anii pierduți lângă un om ce nu te-a meritat. Conștiința se zbuciumă cumplit sub apăsarea tuturor durerilor, iar sufletul îți dă seama că trebuie să se scufunde în lumea aceasta fără a mai cere alte recompense de la viață.
            ... Șovairea sufletului părea o fâlfâire fără început și fără sfârșit. Prin conștiința mea se perindau imagini înspăimântătoare peste care am reușit cu greu să trec. Aceste imagini se vor șterge cu greu din memoria mea și a copiilor mei. Poate pentru el n-au însemnat prea mult, deși-i citesc pe față acum mici regrete, dar nici că va recunoaște vreodată ceea ce a făcut.
            La urma urmei, cine-i vinovat că mi-ai ieșit în cale ? După ce mi-ai tulburat sufletul, după ce mi-ai mâncat anii tinereții, după ce m-ai chinuit ani de zile... la ce mai sunt bune zilele bătrâneții alături de tine ? Chiar la nimic, de aceeea voi încerca să mă despart până nu va fi prea târziu... un om care a dat prima palma, o va da și pe a doua, cine a ridicat cuțitul o data îl va ridica și a doua oară... stresul își spune cuvântul și fiecare om trebuie să-și apere viața care i-a dat-o D-zeu și pe care numai el are acest drept să o ia înapoi.
            Eu am râvnit totul, pentru că-ți dăruisem totul, dar iubirea ta a fost nesățioasă și a dorit mult mai mult din altă parte, așa că vom rămâne doi străini în pragul bătrâneții. Doamne, câte lacrimi am vărsat la viața mea, de s-ar putea să le adun, aș face o fântână în care mi-aș oglindi din când în când chipul răvășit al ființei mele.
            Mă întreb cum de am rezistat și nu am clacat... căci femeile învinse de viață, au uneori o sete de nebunie, distrugând tot ce-a mai rămas frumos în ele. Tot ce rămăsese frumos în mine și viu au fost doar copiii mei, poate de aceea am rezistat. Nu știu ce mă durea, muzica sau dragostea pentru ei ?             Atunci parcă o mână dușmănoasă îmi spinteca pieptul, ca să-mi smulgă de acolo inima, cu fibrele tremurânde, dar nu m-am lăsat bătuta și am mers mai departe. Plângeam ca o nebună și pe aceste fibre treceau nemiloase, sunetele arcușului de vioară care îmi muiase sufletul și simțeam că plânsul acesta îmi făcuse bine... era ca o descătușare dumnezeiască.             O nouă dragoste nu cred că m-ar fi salvat ? Copiii au fost dragostea mea toată și așa vor rămâne până ce voi intra-n mormânt. Cum o să-i pot uita dacă ei m-au salvat de la moarte ? Păcat că ei nu-și dau seama acum ce înseamnă dragostea unei mame ? Dar după ce vor avea și ele copii, poate vor afla.              Mă simțeam legată de casă, de pământ, de frumusețea florilor, de ciripitul păsărilor, cum să  le las și să plec... deși simțeam că am nevoie de acea odihnă... pe care nu ți-o dă decât moartea. Am vrut să fug, oriunde cu cineva drag, dar n-am putut... era prea târziu și voi prea mici ca să o pot lua de la capăt. Voi pleca pe jumătate mutilată din viața aceasta, deoarece n-am iubit decât un singur om ce nu m-a meritat, dar nu înfrântă definitiv cum ar fi vrut el.... pentru că voi rezista doar pentru voi două și poate pentru cel ce-mi va schimba viața în puțin mai bine, daca nu să fie și el sănătos... totul are un început și un sfârșit, dar aș vrea ca sfârșitul să fie unul de basm, căci nu degeaba mi-am luat gradul didactic I, cu această lucrare ” BASMUL oglindit prin prisma copiilor ”.  ” Îndepartarea mintii de la simturi si abaterea gandirii de la rutina denota un spirit mare”.

                                                                                                                             ( CICERO )
AȘ SCHIMBA DUREREA..  
 Aș schimba durerea cu libertatea, fără să știu ce va urma,
     Aș schimba un suflet rănit, cu un vis neîmplinit,
          Care să mă ajute să continui ceea ce mi-am dorit.
        
 Aș schimba durerea cu fericirea și aș încerca să-mi imaginez,
     Ce mă așteaptă-n viitor ( daca nu o fi să mor ) …
           Sinceră cu mine însămi, mărturisesc că mă doare,

Tot ce-am trăit până acum fără să am în preajma mea un sprijin…
     Azi mă simt de parcă această uriasă mare de vise
            S-ar îneca în mine fără un început și fără un sfârșit.

Norocul e cel mai greu de realizat, dar aș schimba
     Durerea cu fericirea, fără să mă opresc la jumătatea drumului.
           Mă simt acum ca și un fluviu ce ar izvorâ din mine

Și ar umple marea cu mii de suspine și regrete.
      Toate oare, pentru cine ? - pentru ce? - de ce?
           Întrebări care vor rămâne mâine, fără răspuns…

Cred că prin aceste cuvinte am spus tot ce aveam de spus.
      Azi, dacă aș putea să schimb ceva, ar fi toată durerea mea.

A fost odata...

Continuare... Partea 2
                                                                                                                                                                                          Am trait sub același acoperiș cu un om destul de violent, cu o purtare nepotrivită față de copii și femeie, dar rudele mele n-au știut nimic, ale lui da -  pentru că știau că-i seamănă tatălui lor, încercând să maschez totul, fiind prinsă ca-ntr-o pânză de păianjen... din care cu greu am reușit să evadez.
               Orice viață are un început și un sfârșit și este un lucru extraordinar pentru unii, și nimic, absolut pentru altii. Mama mea, va rămâne imaginea mereu vie, dornică de a munci, de ași ocroti copiii, nepoții și strănepoții. Munca n-a speriat-o decât la vârsta de 82 de ani, când în urma unui efort, pe care nu trebuia să-l facă, a bagat-o în pământ. Sentimentele și respectul pentru ea vor rămâne veșnic vii în sufletul meu, copilul care a fost mereu aproape la bine și la greu. Mama mea, a fost o femeie frumoasă, până ce s-a stins, în ciuda tuturor suferințelor și sărăciei în care a trăit. O femeie fără carte, dar cu o bogată imaginație, inteligență și talentată muzical... Nu știa să se certe, sau să ne certe decât foarte rar( când avea vreun năduf mare ), așa mi-o amintesc eu pe mama mea cea scumpă și iubită de toți cei apropiați și poate și de cei străini. O pot asemăna cu o icoană, deorece nu se culca niciodată fără să se închine, era o femeie cu frică de Dumnezeu. O ascultam în tăcere cum se ruga, chiar dacă crezul nu-l învatase corect la acea vreme din copilărie, când ne amintim cu drag de cei ce ne-au învățat să-l memorăm ca pe-o poezie creștină. Pe mine mă învățase  moșul meu ( fratele mamei ce a venit din război cu o mare traumă, rămăse-se aproape mut ), pe care n-am să-l pot uita niciodată, deoarece a fost ca și un tată pentru noi... Trăiam toți într-o sărăcie lucie, dar ne hrăneam numai natural, adică cu ceea ce aveam prin curte, gradină și pădure. Pe vremea aceea nu mergea lumea să cumpere aceste fructe din piață. Brânza de oaie sau de vacă, ouăle și mămăliguța proaspătă nu ne  lipsea niciodată. Sâmăta tăia mama câte o gobaie și cred cu tarie, că ne săturam cu toții, nu ca astăzi, când toate sunt  cu chimicale... Adoram să mă joc cu copiii vecinilor în Dumbrava Minunată. Jocurile minunate nu se pot uita așa de usor..
           Am trăit la țară cu bune și rele, apoi viața de oraș m-a transformat într-un robot destul de stângaci, dar priceput la toate. N-am visat vreodată că o să mânuiesc cu dibăcie această mașinărie care se numește ” calculator ” sau telefonul mobil și alte aparate de fotografiat. Îmi place să citesc, să cânt, să dansez, să compun poezii ( există în mine un amestec ) ceea ce mi-a dat puterea să merg pe un drum bun în viață, dar fără noroc în căsnicie.
      Ce schimbătoare este vremea ! Ce schimbător este și omul ! Ce dureroasă este amintirea !
      În cursul vieții, doar imaginea mamei  rămâne aceeași .. singură, nedreptățită, nefericită dar frumoasă și harnică. Uneori, mi se pare că mă privește de acolo de unde a plecat cu grijă și duioșie ca și-n copilărie.
       Acum este destul de târziu și eu încă mai scriu, dar pentru cine eu nu știu. Pe fereastra deschisă intră răcoarea sfârșitului de noapte și aduce peste toate un miros parfumat de floare de salcâm, ce mă îmbată pe loc. Mai târziu va înflori și teiul de sub balcon și mireasma lui îmi va aminti sigur de M. Eminescu.
      Am împlinit de curând 52 de primăveri ( fiind născută pe 16 Aprilie ), zodia berbecului, de aceea sant mereu o visătoare și o luptătoare... o romantică în adâncul sufletului meu. Nu așteptăm decât să fiu cucerită de un bărbat deștept, serios și  omenos... Ma consideram ființa cea mai neajutorată, cea mai nefericită, un cântec aproape mort cu o atmosferă de infern.
    “  Moartea este o ipoteză până omul se pomenește în brațele ei, fărăp nici o speranță de întoarcere ” . Viața adevarată e una pe pamant, tu, omule învață cum s-o traiești și nu cum să te văicărești într-una ! Am învățat prea târziu cum se trăiește și am avut multe de pierdut.
       În clipa morții de-abia, omul e dezlegat să explice ceea ce n-a putut înțelege pe pământ.
       Sufletul n-are nevoie de cuvinte pentru a înțelege ci de a comunica direct cu lumea spirituală, iar lumea materială nu poate fi decât o fațetă a esenței divine. De aceea când iubești cu adevărat nu te gândești la cele materiale, ci la cele spirituale.
     Prin iubire se contopesc două suflete pereche, iubirea aceasta fiind rodul divin al sufletului omenesc. Cine n-a iubit nu poate înțelege, legea aceasta, dar cel care a iubit și a suferit poate spune că Dumnezeu există și trăiește în el numai sub acest chip.
    Câte vieți terestre alcătuiesc oare o viață adevărată ? ... Șapte ? A șaptea viață aduce abia fericirea unirii cu celălalt suflet. De  aceea a șaptea moarte cuprinde revelația și înseamnă sfârșitul existenței materiale și începutul întoarcerii în lumea spirituală, sufletul retrăiește într-o străfulgerare toate viețile anterioare pentru a se putea bucura  mai mult de strălucirea vieții noi, eterne ce-l așteaptă. De acum nu va mai rătăci prin lumea materială ci iși va relua existența prin unire cu celălalt suflet în planul spiritual, suflet și el rătăcit poate de atâtea greutăți.
       Șovăirea sufletului meu părea atunci pe vârful acelui munte un început  inedit, căruia nu-i știam sfârșitul... Prin conștiința mea se perindau imagini de coșmar trăite în copilărie, la vârsta adolescenței și cele trăite în căsnicie, dar pe cine oare interesa acest lucru ?.. Pentru prima dată mă detașasem de multe suferințe și trăiam în suflet o senzație dureroasă, care îmi provoca o nouă cunoaștere a eului din mine. Poarta timpului se deschise pentru mine și sufletul îmi cerea să evadez din atmosfera apăsătoare  de acasă și să mă contopesc cu întreaga natură de la munte ( era o adevrată primăvară ). Stăpânirea spațiului frământa toate formele materiei într-o schimbare totală și sufletul aluneca cu teamă înainte, fără a se mai putea opri. Eram oare cu adevărat fericită ? Poate că da, deoarece descoperisem o nouă lume, entuziasmata care mă făcea fericită ( poate pentru prima oară după atâția ani de căsnicie zâmbisem mai mult și cântasem cu multă patimă ). Eram în excursie cu copiii și un suflet poate necăjit ca și mine a încercat o apropiere sufletească, dar noroc că nu am călcat pe bec... căci aveam să mă conving mai târziu că acel om nu voia decât doar o aventură... dupa cum îmi povestise mai târziu despre celelalte relații ale lui, eu i-am devenit ca o soră căci nu avea frați.
 Va urma....
A ÎNFLORIT SALCÂMUL


A înflorit salcâmul,
Peste tot miroase iar a primăvară.

A înflorit salcâmul, deru-i plin cu stele
Unde Ești, Doamne, TU, ca să mă scapi de rele ?

A înflorit salcâmul și mirosu-i tare,
E frumos la munte, e frumos la mare.

A înflorit salcâmul și se va scutura,
La fel cum viața noastră, mâine va-nceta.

A înflorit salcâmul, totu-i minunat,
Iar, inima mea bate, bate ne-ncetat.

A înflorit salcâmul, dar eu nu pot dormi,
Pe cine în viață oare, eu voi mai iubi ?








   

Prima Postare ...

          Astăzi am ajuns și eu să trăiesc clipa de a mă număra printre milioanele de blog-eri, care împânzesc lumea virtuală !
          Nu prea știu multe despre această „  OCUPAȚIE ” , însă cu ajutorul bunului meu prieten  „ nelush ”  voi încerca să deslușesc cât mai mult din secretele stiute și neștiute ale vieții de blog-er !
          Pe această cale țin să îi mulțumesc bunului meu prieten și înger păzitor că este alături de mine la „„„„ bine și la rău „„„.
         Pe parcursul derulării mele prin lumea virtuală, voi încerca să alin suferințele celor necăjiți, să fac cunoscute semenilor mei de virtualitate, poeziile care mi-au alinat sufletul de-a lungul timpului, scrieri care mi-au stat la căpătâi atunci când tristețea îmi înegura zilele și să încerc să îmi aduc și eu sprijinul pentru o lume mai bună....
          Deci, vă rog să fiți îngăduitori cu umila mea prezență în lumea virtuală și să a veți răbdare cu desfășurarea activității mele...
Vă mulțumesc,
FĂ-MĂ DOAMNE O LACRIMĂ
cu Marian Nistor
http://www.youtube.com/watch?v=R4roh8moeAo&feature=related

A fost odată.....

A fost odata... partea 1

Așa încep toate poveștile... oare de ce? Să fie în ele un sâmbure de adevăr care te face să te gândești mereu la anii copilariei tale, la anotimpul de iarnă, când  mama depăna  la gura sobei, poveștile ei dureroase din copilărie? Tot așa cum le depăn eu acum.
“ A fost odată… și nu poți uita că mama stătea aplecată asupra tuturor greutăților și a copiilor ei, ca și un început de poveste. Parcă ai vrea să cuprinzi cu mainile; tale tot ce a fost și nu mai este, dar nu cuprinzi decât un început de melodie dincolo de viața și de ploaia care bate-n geam, acum la început de primăvară.
Caut răspunsul, în ciripitul păsărilor călătoare, în frumusețea și parfumul florilor, în mireasma teilor și a salcâmilor înfloriți, în verdeața pădurii de primăvară.
Eu mă gândesc la tine, mamă,ca la o stea desprinsă din mine și dusă acum din nou în univers.
Oare ne vom mai întâlni vreodată ca să-ți povestesc și eu câte s-au mai întâmplat de când tu ne-ai părăsit ?
Mi-e sufletul ca și-o ploaie de primăvară ce a țesut în depărtare un curcubeu și cu el îmi încing acum mijlocul ca să mă ferească de toate relele. Când eram mică nu știam ce-i ăla curcubeu...dar îl admiram mult când apărea după o ploiță cu soare, și ce mult mă bucuram !
Toți anii mei tineri au trecut ca și un cântec și am trecut pe lângă ei cu toate greutățile și bucuriile  pe care le-am trăit, fără să știu că într-o zi voi  îmbătrâni și voi rămâne cu acea mână întinsă după acea afecțiune pe care o dorește fiecare femeie să o aibă de la soțul ales.
Am fost oare cu adevărat fericită ? Dar ce este fericirea și cât ține ea ? Memoria mea refuză să participe la amintirile despre această fericire întâlnită doar în cărțile cu povești. Norocul meu a fost că am avut o voință de fier, de a trăi și de a rezista la toate câte mi s-au întâmplat în această căsnicie.
Mi-aduc aminte cum adormeam tărziu, până ce se dezmeticea de alcool și din cauza frigului adunat în fața acestor hârtii imaculate ( pe care le umpleam cu poeziile mele de suflet ) mă făcea să mă cuibăresc lângă acel trup plin de flăcări, satisfăcându-mi nevoia apropierii de un corp, cu care eram uneori forțată să mă contopesc. Ceea ce se întâmplă acolo cu lumina stinsă, nu era dragoste. Îmi regretam ziua mea de naștere.
După căsătoria mea cu acest om, viața mea și-a schimbat structura și echilibrul de până atunci. Pământul mi se părea că este o umbră solitară, înfășurată in doliu, dar nările mi-aduceau mereu parfum de primăvară ( mă născusem în luna Aprilie, a treia zi de Paști ) și poate de aceea iubesc această culoare, acest anotimp și această sărbătoare…Lirismul dragostei e de fapt o epopee sufletească pentru cei stăpâniți de ea... La noua atmosfera de familie trebuie să te adaptezi din mers  ca să nu clachezi. Nimeni nu poate să știe trecutul celuilalt și nici intimitatea, apoi se transformă totul în obișnuință. Nu am avut cui să-i împărtășesc toate durerile și mele aspirațiile mele.
Destăinuirea mea sufletească va fi împletită din două fire, unul tors candva de mama mea, care era pe atunci ca o rază de soare și acum nu mai este…Și un alt fir care va porni de la cele două fete,cu mâini subțiri și blânde care mi-au alinat sufletul în momentele de cumpănă prin care am trecut. Aceste fire au fost țesute cu multe lacrimi amare vărsate la vârsta copilariei și tinereții, când de nevoie fetele participau la fel de fel de întâmplări neplăcute, ce se petreceau în casa noastră din cauza acestui așa zis ” soț ”. Toți poartă păcatele  și bolile părinților lor, și de voie  sau de nevoie trebuie să ducă mai departe această povară.
Cultura e o formă de viață, prin care o colectivitate umană poate evolua sau poate stagna. Dreptul de a gândi nu ți-l ia nimeni, dar unii oameni lipsiți de această cultură te pot descuraja și trage în jos, precum o undiță de pește. Așa s-a întâmplat și în familia mea. Tot timpul a căutat să mă înjosească, umilească în fața copiilor, prietenilor, rudelor. De ce ? Incultura de care a dat dovadă și anturajul în care se complăcea l-au determinat să se comporte așa. Am căutat să-l învăț multe lucruri, dar n-am avut pe cine, omul construit cu acest stil de viață greu se poate schimba.
Mai târziu au încercat și copiii, dar în zadar….un om de nimic, un coate goale, ce se credea un majordom...fără cei 7 ani de acasă, fără un pic de carte, fără dorința de a trăi puțin mai bine decât părinții noșrti...e dureros dar adevarat tot ce spun acum.
         Moartea la fel ca și nașterea face parte din viața noastră cotidiană, dar unii oameni se înspăimântă din orice și așa fac ca moartea să fie uneori mult mai înspăimântătoare decât este.
Copilul trăiește cu această spaimă încă din burtica mamei, dacă aceasta a fost agresată sau a trăit clipe de coșmar. El se naște curios pe lume și nerăbdător de a se orienta în ea. Dar fără o educație adecvată, nu putem vorbi de acea cultură generală de care are nevoie fiecare copil să corespunde vârstei mitice a omenirii, când oamenii ” gândeau în basme și vorbeau în propoziții ”.
Ce este oare copilăria ? Nu cumva este pentru fiecare om, imaginea vie a raiului pierdut, și sugestia fără de prihană a raiului viitor ? Copiii sunt asemanați cu niște îngeri și aproape toți scriitorii își evocă în operele lor propria copilărie cu nostalgia unui rai pierdut, în care predomină acea stare de curățenie, de frumusețe și nevinovație. De ce copiii noștri n-au mai ascultat de sfaturile părinților ? Eu cred că s-au săturat de certurile noastre, de lipsa de afecțiune a tatălui lor și au căutat afecțiune în altă parte...era și vârsta, dar de ce n-au așteptat să termine și o facultate ? Și ce să fac mamă cu ea ? Tu ce ai căștigat dacă ai învățat atâta ? ( 7 examene ).
De aceea, poate, pe mama mea mi-o amintesc ca pe o sfântă, iar copilăria mea ca pe un rai pierdut în negura timpului. De multe ori spunea așa; că omul care are carte va ajunge departe.
” Draga mamei, nu fi supărată ,... D-zeu o să te ajute în toate. ” Și așa a fost, după cum spusese ea. Uneori când crezi că ai ajuns la capătul puterilor, D-zeu te îndrumă ce să faci și acum după vârsta de cinzeci de ani, cred că am renăscut din propria-mi cenușă, la fel ca și pasărea ” phoenix ”. Am început să gândesc altfel, să mă îmbrac altfel și să aștept altfel....
- ” Lasă că tu ai să intri la o școală bună, și ai să ajungi om cu carte nu ca mine care mă spetesc muncind și tot nu ne ajung banii, de pe o zi pe alta… ” Nu prea înțelegeam eu atunci vorbele mamei, dar  credeam că așa o să fie. Gândurile pozitive m-au făcut mai optimistă, mai silitoare, deși auzisem că mai sunt mulți oameni cu carte care o duc destul de greu. Aceasta mi s-a confirmat abia după ce am ieșit la salariul meu. Niciodată n-am avut bani suficienți pentru un trai decent, dar iubeam copiii și acest lucru m-a salvat. Munceam doar pentru ei.
Doamne, câți oameni cu știință de carte, trăiesc ca vai de capul lor, luptându-se cu nevoile vieții și nebăgați în seamă de nimeni, ba poate chiar disprețuiți de alții, care nu știu carte, dar au bani destui. Totul e în zadar uneori ! De ce ? Mai presus de toate, este sănătatea și voia bună. Eu am cântat și m-am rugat, așa am reușit să depășesc cele mai urâte clipe din viața mea.
- ” Fata mea, zicea mama liniștită. În lumea aceasta totul are un început și un sfârșit iar omul  trebuie să treacă prin toate așa după cum îi este scris, voința lui D-zeu n-o poate nimeni schimba. ”  Grăind acestea, mama m-a sărutat pe față, pe ochi, pe frunte, așa ca pe un copil mic, care nu știe ce-l poate aștepta în viitor... Dacă te-aș vedea acum din nou vie, ai fi toată bucuria vieții mele, dar mulți copii suferă când mama lor îi părăsește de mici, și nu mai are, cine-i mângâia... eu m-am rugat mult ca să trăiesc să-mi văd copiii mei mari... acum sant departe dar cred eu, în siguranță... dar oare ce-i sigur pe pâmântul nostru zbuciumat de griji și de nevoi?
Mama era foarte fericită și foarte grăbită să mă ajute ca să urmez acest liceu la care intrasem, nu la fel era și tata, pe care începusem deja să-l urăsc. Eu am fost sprijinul ei până ce a intrat sărmana în mormânt. Pentru ea, viața exista și era mereu noua, cu alte griji ce se adunau peste zi. Era o femeie tare chibzuită și muncitoare. Dacă nu ne culcam niciodată flămânzi era datorită ei, care îndurase pe vremea războiului foametea. Gândul uman străbate într-o singură clipă și timpul și depărtările, și acum, în această clipă pot vedea, toată copilaria mea și anii de liceu și căsnicia mea, și uneori mă cuprinde o spaimă atunci când mi le amintesc pe toate. Dar nu pot acum decât să trec peste toate cele rele cu vederea și să merg mai departe. Copiii mi-au plecat dar eu mă simt tare bine aici unde m-am născut, și mai am încă timp destul pentru zbuciumările vieții de zi cu zi. M-aș simți foarte nenorocită să plec de aici. Un singur om mă mai poate salva, dacă rămân aici, omul acesta poate va fi și el fericit, alături de mine ( acest om poate fi unul dintre copii mei care rătăcește acum pe meleagurile GRECIEI sau un om  CU SUFLET MARE care DACĂ MĂ VA FACE SĂ UIT TOT CE-AM TRĂIT va avea SUFLETUL MEU ÎN PALMĂ ȘI VA FACE CE VA VOI CU EL ). Unul din copii și-a unit destinul cu un cetățean grec, ceea ce o va determina pe viață să rămână acolo.Toți cei plecați se întorc într-o bună zi acasă, dacă iubesc locul pământesc și neamul strămoșesc. Eu știu ce-mi va rezerva viitorul, oare ? Eram distrusă, nu mai credeam în nimic, nu mai știam cine sunt. O parte din mine murise acum 10 ani, din cauza acestui om pe care eram atat de bazată la începutul căsniciei mele...A fost cineva în viața lui care-i sucise mințile și așa am simțit tot mai multă indiferență din partea lui față de familie. Atunci mă hotărâsem să descopăr adevarul și apoi să-l pedepsesc. Știu că răzbunarea nu e bună la nimic, dar nu mai puteam răbda. Așa au început toate necazurile în casa copiilor mei. Fetele au fost foarte derutate și dezorientate de ceea ce se întâmpla între noi…certuri și iar certuri, bătăi, înjurături...am crezut că se va sfârși viața mea.... dar D-zeu a fost bun cu mine.
Este mult mai bine să-ți maschezi tristețea, când apar astfel de neânțelegeri în viața de cuplu, decât să-i pui pe copiii tăi, într-o situație jenantă de simpli spectatori. Momentele acestea se puteau evita dacă el n-ar fi consumat alcool sau dacă ar fi plecat de tot din casa aceasta...dar el se simțea excelent când după o partidă de sex pe la servici sau în altă parte, mai voia una și acasă.
A fi înșelat sau a înșela înseamnă a fi părăsit sufletește, chiar dacă viața de cuplu merge înainte doar de dragul copiilor. Când ești trădată, te simți cum cineva ar infinge un cuțit în tine, și din acel moment dorești cu tot sufletul să aparții altei persoane și să te izolezi în lumea ta...Gelozia este una din gravele probleme psihice pe care le au persoanele în cuplu. Fiecare trăiește cu această suferință ( infidelitatea ) și nu renunță nici la căsnicie, fiindcă nu concepe să locuiască în altă parte.
Unde să te duci cu doi copii mici dupa tine ? De ce oare nu a plecat el ? De ce doare așa de tare ? S-a complăcut în situația aceasta, fiindcă eu câștigam destul de bine... și acopeream toate cheltuielile din familie.
Nu mă mai gândesc la fericirea mea ci doar la fericirea  copiilor, care sunt la început de drum în viață ( poate vor veni nepoții și viața mea se va schimba ).
- Cum reușim să iertăm și să mergem mai departe ?
- Oare poți șterge cu buretele totul ? Există, femei care deconectează sexualitatea de sentiment, pentru ele nu mai contează decat ceea ce se întâmplă în pat, și găsesc în asta o sursă de excitare, ele concep de acum un alt fel de relație cu cel de lângă ele. Știe că femeia în ochii bărbatului nu-i decăt ” un obiect de consum ” și nu au nici o importanță sentimentele cu care a fost înzestrată. Înșelată în privința valorilor care mi se păreau fundamentale într-o căsnicie, am ajuns să nu mai cred în nimeni și în nimic, decat doar în mine, în ceea ce fac eu ca să-mi fie mult mai bine. Ceea ce ne mai leagă sunt doar copiii, pentru care aș fi în stare să-mi dau sufletul numai să le vad fericite, fericire după care am tânjit eu. Bazele într-o căsnicie își au obârșia, probabil, în felul după cum am fost doriți de părinții noștri.
Am auzit că sunt și persoane care susțin că nu suferă, atunci când sunt înșelate...Eu nu cred că aceste persoane au iubit vreodată, de aceea trec cu indiferență peste ele. Anumite persoane se simt ca anesteziate, durerea le face să nu mai simtă nimic....

Va urma.....


AȘA A FOST SĂ FIE VIAȚA MEA

Nu este perfețiune pe pământ,
Dar poate fi măcar comunicare,
Vreau pe lume cât mai sunt,
Să nu mai aud de supărare.

Tu omule poți ca să faci ceva,
Cu viața pe care ți-a dat-o D–zeu,
Acum în urma ta nu te uita,
Încearcș să te-nveselești mereu.

Așa a fost să fie viața mea,
Când mai bună. când mai rea,
Dar pentru ce să sufăr oare,
Dacă de la el, n-am nici o alinare ?

Știu că perfecțiune nu există,
Viața lângă el a fost prea tristă.
Nu pot să mă mai prefac,
Și să le fac rudelor pe plac.

Le-am suportat pe toate fără rost,
N-am așteptat de la nimeni nici un cost,
Durerea ce-am suferit-o eu,
O știe doar sufletul și bunul D-zeu.

Nu mai privesc în urmă la nimic,
Am suportat, dar vreau acum să mă ridic,
Nu mai cred în iluzii, toate sunt confuzii,
Eu, doar eu, îmi voi face singură perfuzii.

Dacă nu mi-ar fi dorit moartea, de atâtea ori,
Poate că l-aș fi iertat cum am facut-o des,
Nu mai pot sa-l iert, vreau să mă trezesc în zori,
În liniște, să-mi beau cafeaua și la plimbare,
eu sa ies.