Nu trece nimic peste iubirea de mama!

Pe mine m-a zămislit Dumnezeu să fiu ceea ce sunt şi să rămân mereu o mamă iubitoare de copii. Din acest motiv am întâmpinat multe greutăţi, peste care am ştiut să trec cu fruntea-n sus, deoarece nu am acceptat să fiu a cincea roată la căruţă.
Au fost zile când am plâns pe înfundate, fără ca cei din preajma mea, să-mi cunoască necazurile. Pierdută eram în multe gânduri fără a le destăinui cuiva. Mulţumită, voioasă şi fericită paream de cele mai multe ori. Amărîciunea sufletului nimeni nu mi-o cunoştea. Frumoasă a fost ziua destăinuirii sufleteşti, dar ce păcat că nu s-a sfârşit în voie bună, şi la despărţire inimile erau mai mult încleştate decât deschise.
Nu mă mirasem când întâlnirea noastră a fost să fie doar peste atâţea ani de chin. Mi se păruse natural şi firesc să împart cu el o suferinţă trasă la indigou. Aşadar, spiritul meu trăia în adevăr, alături de spiritul lui.
Sufletul meu mai avusese o existenţă, cândva- un destin pe care nu-l împlinise şi acum fusese nevoit să-l împlinească. Mă bucurasem până la lacrimi că acest destin mi se împlinise cu adevărat. Trăind în om, sufletul mai are o viaţă- pe care o începe atunci când omul doarme, în visul lui trudit, sau după moarte, când se urcă duhul la cer. Nimic nu poate trece peste iubirea de mamă şi iubirea de Dumnezeu!

Necunoscutul

Noaptea aceea se dovedi a fi extrem de plăcută şi cumplită totodată. Acest om trăise destule emoţii năprasnice asemănătoare..dar aceasta de pe urmă a fost una foarte complicată.
Îşi apăsă inima cu palmele, încercând să-i domolească bătăile, iar cu cealaltă îşi ştergea sudoarea care şiroia pe tâmple din cauza emoţiilor. Din când în când se înfiora şi îşi simţea inima strânsă ca într-un cleşte de gheaţă. Şi, ca fiecare om ce a suferit multe în viaţă, a început destăinuirea. Necunoscutul din el devenise pe parcurs, cunoscutul din mine. Toate cuvintele lui m-au impresionat şi vor rămâne o filă de poveste pentru mine. O fantastică aventură în necunoscut, transformată într-o poveste de dragoste.
Evadările dintr-un anumit mediu de viaţă, sunt evadări bine gândite şi uneori încununate de succes dacă sunt bine pregătite din timp.
Teama de necunoscut, nu trebuie să ne înfioare, ci mai degrabă să ne stârnească bunăvoinţa cunoaşterii.Voi spera ca într-o zi, un eveniment neaşteptat să mă facă fericită, iar celălalt să-şi primească răsplata cuvenită.
Când văd în ochii acuzatului fulgerul furios al mâniei, mă simt încurajată, lupt împotriva lui, el ripostează, eu lovesc şi mai furios, şi lupta se sfârşeşte ca întodeauna, ori cu o înfrângere ori cu o victorie.

Sunt o legendă

Sunt o legendă, o parabolă năucă,
Nu ştiu iubirea pe unde-o să se ducă?
Am ochii care nu te văd, dar cer
Un om biruitor, plin de mister.

Te-am căutat o vreme - mai apoi
Dorit-am să fim amândoi,
Sclipea ceva frumos în mintea mea

Voiam să fii, să fiu, pe veci a ta.

Acum m-afund în mine, în noi doi,
Eu te-am chemat, iar ea a râs de noi...
O taină fără cheie ne surpă-n hău cercarea
Orice apropiere măreşte depărtarea.

Un glas în noapte

Cu pasul obosit, cu sufletul frânt... m-am culcat. Nu ştiu de ce mi-a venit să plâng. Nu am putut adormi imediat, ca în celelalte nopţi. Un glas mă căuta,..şi plânsul era înfipt în gât ca şi-un spin. Cu un surâs şters pe figură, cineva mă mângâia cu palma lui mare şi aspră. Îi căutam mâna dar el flutura doar palma spre mine.

Somnoroasă cum eram, deschideam doar un ochi în lumina palidă a becului din cameră, ca un pui de găină ce vede pentru prima dată lumina soarelui. Auzeam zgomote pe-afară, zgomotele unor oameni chercheliţi ce se întorceau de la vreo Ileană sau Constantin....doar fusese ziua lor, nu? Făceau glume proaste, cum fac toţi cei ce servesc peste măsură. Gălăgia lor, mi-a amintit de o persoană, ce a trăit în preajma mea câţiva ani buni. Acum e linişte şi bine, ceea ce a fost urât a trecut. Adormisem şi eu tocmai când se deşteptaseră păsările din padurea din apropierea casei. Plânsul din mine rămăsese ca o adiere şi acum visam fluturi şi îngeri, deopotrivă de albi şi de gingaşi.

Ai venit prea târziu...şi-ai plecat prea devreme....de ce?

Îngânase cu glas tremurând ultimele sale cuvinte....te iubesc....nu vreau să te pierd....
Aşteptam să-l aud din nou râzând, căci vibrase în el o coardă de umanitate ce mi-l apropiase. Lacrimile îi tremurau în voce şi nu se mai auzea bine ce vorbeşte.., îl simţeam alături din seara primeii lui spovedanii, îi ghiceam gândurile...iar vorbele le rostogoleam sub frunte ca pe nişte adevăruri hotărâtoare în viaţa noastră.
Nu ştiusem ce-i frica, dar acum zbura demenţa, cu aripi reci, în jurul meu. Mă chinuiam să descopăr viaţa aceasta frământată a tuturor celor ce iubesc cu adevărat ..Inima mi se zbătea atât de tare, încât credeam că o să mi se întâmple ceva urât, dar mi-am amintit, că el era de fapt singurul prieten adevărat din viaţa mea şi siguranţa că mâine îmi va fi un pic mai bine decât ieri, înflorise iar pe chipul meu.

Orice dragoste începe cu o luptă.Învingi sau eşti învins!

O întoarcere şi o plecare

Nu m-am gândit niciodată ce întorsătură vor lua toate...Mi-e greu să accept că totul s-a sfârşit, dar şi mai greu să înţeleg  întoarcerea şi-apoi plecarea lui. Viaţa ştiam că are două căi....ştiam că o să-i vină greu să se debaraseze de obiceiurile vechi, întâlnirile cu prietenii, ceasurile de flecăreală amicală prin?....,care toate la un loc făceau parte din viaţa sa. Poate şi cineva pe plan sentimental...o prietenă mai veche...toate l-au determinat să facă cale întoarsă. Poate e mai comod aşa, acum nu mai este stresat nici cu mesajele dar nici cu telefoanele mele. Stiam că simplitatea mea este o stare dificilă şi cu multe primejdii. Hotărârea lui a fost una eroică şi merită să fie aplaudat la scenă deschisă.

Pentru mine ar fi fost la fel, dacă mă mutam acolo. Farmecul de a petrece  din când în când, câteva zile în acest frumos oraş, nu ar fi de prisos. Ştiu cât m-a iubit, ştiu cât a suferit...acum ştiu că nu mai suferă şi este fericit. O minciună absolută, apără mult mai bine, decât un adevăr spus parţial prin telefon.

Deşteptare fără cuvinte

Multe le vezi, multe le culegi, multe le auzi. Te trezeşti deodată, că tot ceea  ce vezi nu poate fi adevărat, că ceea ce culegi este putregai, iar ceea ce auzi nu te mai încântă. Acum mi-e necaz pe gesturile mele prea vii, pe felul meu de a vorbi prea sincer, pe...De acum voi fi o prietenă cuminte, care nu mai întreabă, nu se mai plânge, nu mai regretă, nu mai aşteaptă. Deşteptare fără cuvinte..de unde răsărise oare?
De la distanţe cu care ochii ei nu erau obişnuiţi, în această lume mică necunoscută. În timpul nopţii îmi voi schimba lentilele ocheanului la 180 de grade şi voi reuşi să privesc mult mai clar, lumea aceasta mică în care am intrat. În resemnarea lui de cenuşă, nu mai e loc pentru o nouă aşteptare, pentru o inutilă speranţă.
Nimeni nu va putea citi pe obrazul lui disperare, regrete, stupoare...va rămâne aşa, fără gânduri, fără amintiri, uitând şi ziua în care m-am nascut, sau când m-a cunoscut.

Voi mai auzi poate în jurul meu voci, paşi, chemări, dar totul surd şi cenuşiu, ca un fel de deşteptare fără cuvinte.....cu indiferenţă voi privi totul.