Şi s-a sfârşit povestea lor

Grozav lucru să fii fericită! Ştiu că eu port o mare parte din vină, dar el? El este fericit?A fost fericit vreodată? Cât a ţinut fericirea? În scrierile mele scurte am pus multe întrebări...dar fără răspuns au rămas multe.
Nimeni nu ştie ce este în sufletul unui om. Toate acestea au venit încetul cu încetul şi acum vor pleca tot aşa.Ceea ce-l ţinea în  neîncetata turbare şi-l făcea nefericit era amintirea copiilor. Aceasta era cea mai mare durere sufletească, pe care nu dorea să o arate,,,,dar eu am pătruns în interiorul sufletului său şi am aflat-o. Nu mai avea nici o poftă de viaţă, de distracţie, nici un rost în lumea aceasta fără ei. Rămas singurel pe lume, căuta mereu un suflet alături, care să-i oblojească rănile trecutului. I-m fost alături cât s-a putut, mai departe ştie el să se descurce, doar este om în vârstă...
Cea mai mare durere a mea este, că nu am reuşit să-l cunosc mult mai bine...avea multe să-mi spună şi să-mi demonstreze în timp....când vine seara plâng...şi-acuma plâng...de ce oare?

„Nu mă plâng, Doamne, de unele de altele, ci mă plâng că nu am avut parte de binecuvântarea căsniciei noastre.Tu ştii  mai bine cum ai să-mi croieşti viaţa şi pe cine îmi vei dărui să-mi fie alături până la adânci batrîneţe”.

Nu trece nimic peste iubirea de mama!

Pe mine m-a zămislit Dumnezeu să fiu ceea ce sunt şi să rămân mereu o mamă iubitoare de copii. Din acest motiv am întâmpinat multe greutăţi, peste care am ştiut să trec cu fruntea-n sus, deoarece nu am acceptat să fiu a cincea roată la căruţă.
Au fost zile când am plâns pe înfundate, fără ca cei din preajma mea, să-mi cunoască necazurile. Pierdută eram în multe gânduri fără a le destăinui cuiva. Mulţumită, voioasă şi fericită paream de cele mai multe ori. Amărîciunea sufletului nimeni nu mi-o cunoştea. Frumoasă a fost ziua destăinuirii sufleteşti, dar ce păcat că nu s-a sfârşit în voie bună, şi la despărţire inimile erau mai mult încleştate decât deschise.
Nu mă mirasem când întâlnirea noastră a fost să fie doar peste atâţea ani de chin. Mi se păruse natural şi firesc să împart cu el o suferinţă trasă la indigou. Aşadar, spiritul meu trăia în adevăr, alături de spiritul lui.
Sufletul meu mai avusese o existenţă, cândva- un destin pe care nu-l împlinise şi acum fusese nevoit să-l împlinească. Mă bucurasem până la lacrimi că acest destin mi se împlinise cu adevărat. Trăind în om, sufletul mai are o viaţă- pe care o începe atunci când omul doarme, în visul lui trudit, sau după moarte, când se urcă duhul la cer. Nimic nu poate trece peste iubirea de mamă şi iubirea de Dumnezeu!

Necunoscutul

Noaptea aceea se dovedi a fi extrem de plăcută şi cumplită totodată. Acest om trăise destule emoţii năprasnice asemănătoare..dar aceasta de pe urmă a fost una foarte complicată.
Îşi apăsă inima cu palmele, încercând să-i domolească bătăile, iar cu cealaltă îşi ştergea sudoarea care şiroia pe tâmple din cauza emoţiilor. Din când în când se înfiora şi îşi simţea inima strânsă ca într-un cleşte de gheaţă. Şi, ca fiecare om ce a suferit multe în viaţă, a început destăinuirea. Necunoscutul din el devenise pe parcurs, cunoscutul din mine. Toate cuvintele lui m-au impresionat şi vor rămâne o filă de poveste pentru mine. O fantastică aventură în necunoscut, transformată într-o poveste de dragoste.
Evadările dintr-un anumit mediu de viaţă, sunt evadări bine gândite şi uneori încununate de succes dacă sunt bine pregătite din timp.
Teama de necunoscut, nu trebuie să ne înfioare, ci mai degrabă să ne stârnească bunăvoinţa cunoaşterii.Voi spera ca într-o zi, un eveniment neaşteptat să mă facă fericită, iar celălalt să-şi primească răsplata cuvenită.
Când văd în ochii acuzatului fulgerul furios al mâniei, mă simt încurajată, lupt împotriva lui, el ripostează, eu lovesc şi mai furios, şi lupta se sfârşeşte ca întodeauna, ori cu o înfrângere ori cu o victorie.

Sunt o legendă

Sunt o legendă, o parabolă năucă,
Nu ştiu iubirea pe unde-o să se ducă?
Am ochii care nu te văd, dar cer
Un om biruitor, plin de mister.

Te-am căutat o vreme - mai apoi
Dorit-am să fim amândoi,
Sclipea ceva frumos în mintea mea

Voiam să fii, să fiu, pe veci a ta.

Acum m-afund în mine, în noi doi,
Eu te-am chemat, iar ea a râs de noi...
O taină fără cheie ne surpă-n hău cercarea
Orice apropiere măreşte depărtarea.

Un glas în noapte

Cu pasul obosit, cu sufletul frânt... m-am culcat. Nu ştiu de ce mi-a venit să plâng. Nu am putut adormi imediat, ca în celelalte nopţi. Un glas mă căuta,..şi plânsul era înfipt în gât ca şi-un spin. Cu un surâs şters pe figură, cineva mă mângâia cu palma lui mare şi aspră. Îi căutam mâna dar el flutura doar palma spre mine.

Somnoroasă cum eram, deschideam doar un ochi în lumina palidă a becului din cameră, ca un pui de găină ce vede pentru prima dată lumina soarelui. Auzeam zgomote pe-afară, zgomotele unor oameni chercheliţi ce se întorceau de la vreo Ileană sau Constantin....doar fusese ziua lor, nu? Făceau glume proaste, cum fac toţi cei ce servesc peste măsură. Gălăgia lor, mi-a amintit de o persoană, ce a trăit în preajma mea câţiva ani buni. Acum e linişte şi bine, ceea ce a fost urât a trecut. Adormisem şi eu tocmai când se deşteptaseră păsările din padurea din apropierea casei. Plânsul din mine rămăsese ca o adiere şi acum visam fluturi şi îngeri, deopotrivă de albi şi de gingaşi.

Ai venit prea târziu...şi-ai plecat prea devreme....de ce?

Îngânase cu glas tremurând ultimele sale cuvinte....te iubesc....nu vreau să te pierd....
Aşteptam să-l aud din nou râzând, căci vibrase în el o coardă de umanitate ce mi-l apropiase. Lacrimile îi tremurau în voce şi nu se mai auzea bine ce vorbeşte.., îl simţeam alături din seara primeii lui spovedanii, îi ghiceam gândurile...iar vorbele le rostogoleam sub frunte ca pe nişte adevăruri hotărâtoare în viaţa noastră.
Nu ştiusem ce-i frica, dar acum zbura demenţa, cu aripi reci, în jurul meu. Mă chinuiam să descopăr viaţa aceasta frământată a tuturor celor ce iubesc cu adevărat ..Inima mi se zbătea atât de tare, încât credeam că o să mi se întâmple ceva urât, dar mi-am amintit, că el era de fapt singurul prieten adevărat din viaţa mea şi siguranţa că mâine îmi va fi un pic mai bine decât ieri, înflorise iar pe chipul meu.

Orice dragoste începe cu o luptă.Învingi sau eşti învins!

O întoarcere şi o plecare

Nu m-am gândit niciodată ce întorsătură vor lua toate...Mi-e greu să accept că totul s-a sfârşit, dar şi mai greu să înţeleg  întoarcerea şi-apoi plecarea lui. Viaţa ştiam că are două căi....ştiam că o să-i vină greu să se debaraseze de obiceiurile vechi, întâlnirile cu prietenii, ceasurile de flecăreală amicală prin?....,care toate la un loc făceau parte din viaţa sa. Poate şi cineva pe plan sentimental...o prietenă mai veche...toate l-au determinat să facă cale întoarsă. Poate e mai comod aşa, acum nu mai este stresat nici cu mesajele dar nici cu telefoanele mele. Stiam că simplitatea mea este o stare dificilă şi cu multe primejdii. Hotărârea lui a fost una eroică şi merită să fie aplaudat la scenă deschisă.

Pentru mine ar fi fost la fel, dacă mă mutam acolo. Farmecul de a petrece  din când în când, câteva zile în acest frumos oraş, nu ar fi de prisos. Ştiu cât m-a iubit, ştiu cât a suferit...acum ştiu că nu mai suferă şi este fericit. O minciună absolută, apără mult mai bine, decât un adevăr spus parţial prin telefon.