De ce cred oamenii în miracole?

Miracole nu există, există doar bunăvoinţa noastră de a ne însănătoşi cât mai repede.Multă lume suferă de anumite boli incurabile....de unde vin oare aceste boli? Eu zic, că tot de la noi, deoarece suntem plini de răutate, invidie, lene, neseriozitate, lăcomie,...şi toate acestea ne creează boala cea incurabilă. Nu v-aş sfătui să credeţi în minuni, deoarece acestea nu există. Farsa aşteptării sfârşitului lumii, în creştinism a durat 8 secole. Oare profeţiile evreieşti sunt adevărate? Lumea a continuat să trăiască aşa cum a putut fiecare. Dacă au văzut, că Isus nu a apărut în primul secol, ei au spus că va veni în cel de-al doilea secol...şi tot aşa...au trecut 8 secole.

Poporul grec, era mereu informat despre legendele Egiptului şi ale Siriei, deci ar fi putut să răsune ecoul acestor fapte supranaturale la cele două capete ale lumii. Dar nici un istoric grec, egiptean sau sirian, n-a pomenit un singur cuvânt despre ele.OARE CREATORUL UNIVERSULUI S-A FĂCUT EVREU PENTRU A SCHIMBA APA ÎN VIN LA O NUNTĂ UNDE TOATĂ LUMEA ERA BEATĂ?

Timpul trecut şi prezent

Să uităm ce a fost în trecut şi să trăim prezentul. Cu amândouă nu se mai poate. Consolaţi-vă cu ce aţi avut în trecut şi trăiţi prezentul.Gândirea este un atribut esenţial al materiei cenuşii.Planurile acestei inteligenţe superioare izbucnesc în tot ce vă înconjoară, fiind desluşite foarte bine şi într-un fir de iarbă, cât şi în mişcarea astrelor. Totul este condus cu un scop sigur. Vedeţi vreo imposibilitate în materia soarelui? Toată materia răspîndită în spaţiu, s-a strâns laolaltă şi a dat naştere astrului care ne luminează în fiecare zi. Tot aşa creerul nostru cu materia cenuşie pe care o are trebuie să emită un mecanism îndreptat doar spre ceea ce ne este folositor. Conversaţiile inutile, amintirile triste, căutaţi să le înlăturaţi din sufletul vostru. Omul este liber să gândească, să facă ceea ce-i place, să călătorească unde doreşte.

Într-un stat bine organizat şi condus de un om inteligent, pomana nu ar trebui să existe. La noi pomenele se ţin lanţ, deoarece nu vrem să creeăm mai multe locuri de muncă celor ce vor să muncească cu adevărat.Cea mai bună cârmuire este aceea în care există cei mai puţini oameni nefolositori.

Şi s-a sfârşit povestea lor

Grozav lucru să fii fericită! Ştiu că eu port o mare parte din vină, dar el? El este fericit?A fost fericit vreodată? Cât a ţinut fericirea? În scrierile mele scurte am pus multe întrebări...dar fără răspuns au rămas multe.
Nimeni nu ştie ce este în sufletul unui om. Toate acestea au venit încetul cu încetul şi acum vor pleca tot aşa.Ceea ce-l ţinea în  neîncetata turbare şi-l făcea nefericit era amintirea copiilor. Aceasta era cea mai mare durere sufletească, pe care nu dorea să o arate,,,,dar eu am pătruns în interiorul sufletului său şi am aflat-o. Nu mai avea nici o poftă de viaţă, de distracţie, nici un rost în lumea aceasta fără ei. Rămas singurel pe lume, căuta mereu un suflet alături, care să-i oblojească rănile trecutului. I-m fost alături cât s-a putut, mai departe ştie el să se descurce, doar este om în vârstă...
Cea mai mare durere a mea este, că nu am reuşit să-l cunosc mult mai bine...avea multe să-mi spună şi să-mi demonstreze în timp....când vine seara plâng...şi-acuma plâng...de ce oare?

„Nu mă plâng, Doamne, de unele de altele, ci mă plâng că nu am avut parte de binecuvântarea căsniciei noastre.Tu ştii  mai bine cum ai să-mi croieşti viaţa şi pe cine îmi vei dărui să-mi fie alături până la adânci batrîneţe”.

Nu trece nimic peste iubirea de mama!

Pe mine m-a zămislit Dumnezeu să fiu ceea ce sunt şi să rămân mereu o mamă iubitoare de copii. Din acest motiv am întâmpinat multe greutăţi, peste care am ştiut să trec cu fruntea-n sus, deoarece nu am acceptat să fiu a cincea roată la căruţă.
Au fost zile când am plâns pe înfundate, fără ca cei din preajma mea, să-mi cunoască necazurile. Pierdută eram în multe gânduri fără a le destăinui cuiva. Mulţumită, voioasă şi fericită paream de cele mai multe ori. Amărîciunea sufletului nimeni nu mi-o cunoştea. Frumoasă a fost ziua destăinuirii sufleteşti, dar ce păcat că nu s-a sfârşit în voie bună, şi la despărţire inimile erau mai mult încleştate decât deschise.
Nu mă mirasem când întâlnirea noastră a fost să fie doar peste atâţea ani de chin. Mi se păruse natural şi firesc să împart cu el o suferinţă trasă la indigou. Aşadar, spiritul meu trăia în adevăr, alături de spiritul lui.
Sufletul meu mai avusese o existenţă, cândva- un destin pe care nu-l împlinise şi acum fusese nevoit să-l împlinească. Mă bucurasem până la lacrimi că acest destin mi se împlinise cu adevărat. Trăind în om, sufletul mai are o viaţă- pe care o începe atunci când omul doarme, în visul lui trudit, sau după moarte, când se urcă duhul la cer. Nimic nu poate trece peste iubirea de mamă şi iubirea de Dumnezeu!

Necunoscutul

Noaptea aceea se dovedi a fi extrem de plăcută şi cumplită totodată. Acest om trăise destule emoţii năprasnice asemănătoare..dar aceasta de pe urmă a fost una foarte complicată.
Îşi apăsă inima cu palmele, încercând să-i domolească bătăile, iar cu cealaltă îşi ştergea sudoarea care şiroia pe tâmple din cauza emoţiilor. Din când în când se înfiora şi îşi simţea inima strânsă ca într-un cleşte de gheaţă. Şi, ca fiecare om ce a suferit multe în viaţă, a început destăinuirea. Necunoscutul din el devenise pe parcurs, cunoscutul din mine. Toate cuvintele lui m-au impresionat şi vor rămâne o filă de poveste pentru mine. O fantastică aventură în necunoscut, transformată într-o poveste de dragoste.
Evadările dintr-un anumit mediu de viaţă, sunt evadări bine gândite şi uneori încununate de succes dacă sunt bine pregătite din timp.
Teama de necunoscut, nu trebuie să ne înfioare, ci mai degrabă să ne stârnească bunăvoinţa cunoaşterii.Voi spera ca într-o zi, un eveniment neaşteptat să mă facă fericită, iar celălalt să-şi primească răsplata cuvenită.
Când văd în ochii acuzatului fulgerul furios al mâniei, mă simt încurajată, lupt împotriva lui, el ripostează, eu lovesc şi mai furios, şi lupta se sfârşeşte ca întodeauna, ori cu o înfrângere ori cu o victorie.

Sunt o legendă

Sunt o legendă, o parabolă năucă,
Nu ştiu iubirea pe unde-o să se ducă?
Am ochii care nu te văd, dar cer
Un om biruitor, plin de mister.

Te-am căutat o vreme - mai apoi
Dorit-am să fim amândoi,
Sclipea ceva frumos în mintea mea

Voiam să fii, să fiu, pe veci a ta.

Acum m-afund în mine, în noi doi,
Eu te-am chemat, iar ea a râs de noi...
O taină fără cheie ne surpă-n hău cercarea
Orice apropiere măreşte depărtarea.

Un glas în noapte

Cu pasul obosit, cu sufletul frânt... m-am culcat. Nu ştiu de ce mi-a venit să plâng. Nu am putut adormi imediat, ca în celelalte nopţi. Un glas mă căuta,..şi plânsul era înfipt în gât ca şi-un spin. Cu un surâs şters pe figură, cineva mă mângâia cu palma lui mare şi aspră. Îi căutam mâna dar el flutura doar palma spre mine.

Somnoroasă cum eram, deschideam doar un ochi în lumina palidă a becului din cameră, ca un pui de găină ce vede pentru prima dată lumina soarelui. Auzeam zgomote pe-afară, zgomotele unor oameni chercheliţi ce se întorceau de la vreo Ileană sau Constantin....doar fusese ziua lor, nu? Făceau glume proaste, cum fac toţi cei ce servesc peste măsură. Gălăgia lor, mi-a amintit de o persoană, ce a trăit în preajma mea câţiva ani buni. Acum e linişte şi bine, ceea ce a fost urât a trecut. Adormisem şi eu tocmai când se deşteptaseră păsările din padurea din apropierea casei. Plânsul din mine rămăsese ca o adiere şi acum visam fluturi şi îngeri, deopotrivă de albi şi de gingaşi.