cu Marian Nistor
duminică, 7 noiembrie 2010
Prima Postare ...
cu Marian Nistor
A fost odată.....
A fost odata... partea 1
Așa încep toate poveștile... oare de ce? Să fie în ele un sâmbure de adevăr care te face să te gândești mereu la anii copilariei tale, la anotimpul de iarnă, când mama depăna la gura sobei, poveștile ei dureroase din copilărie? Tot așa cum le depăn eu acum.
“ A fost odată… și nu poți uita că mama stătea aplecată asupra tuturor greutăților și a copiilor ei, ca și un început de poveste. Parcă ai vrea să cuprinzi cu mainile; tale tot ce a fost și nu mai este, dar nu cuprinzi decât un început de melodie dincolo de viața și de ploaia care bate-n geam, acum la început de primăvară.
Caut răspunsul, în ciripitul păsărilor călătoare, în frumusețea și parfumul florilor, în mireasma teilor și a salcâmilor înfloriți, în verdeața pădurii de primăvară.
Eu mă gândesc la tine, mamă,ca la o stea desprinsă din mine și dusă acum din nou în univers.
Oare ne vom mai întâlni vreodată ca să-ți povestesc și eu câte s-au mai întâmplat de când tu ne-ai părăsit ?
Mi-e sufletul ca și-o ploaie de primăvară ce a țesut în depărtare un curcubeu și cu el îmi încing acum mijlocul ca să mă ferească de toate relele. Când eram mică nu știam ce-i ăla curcubeu...dar îl admiram mult când apărea după o ploiță cu soare, și ce mult mă bucuram !
Toți anii mei tineri au trecut ca și un cântec și am trecut pe lângă ei cu toate greutățile și bucuriile pe care le-am trăit, fără să știu că într-o zi voi îmbătrâni și voi rămâne cu acea mână întinsă după acea afecțiune pe care o dorește fiecare femeie să o aibă de la soțul ales.
Am fost oare cu adevărat fericită ? Dar ce este fericirea și cât ține ea ? Memoria mea refuză să participe la amintirile despre această fericire întâlnită doar în cărțile cu povești. Norocul meu a fost că am avut o voință de fier, de a trăi și de a rezista la toate câte mi s-au întâmplat în această căsnicie.
Mi-aduc aminte cum adormeam tărziu, până ce se dezmeticea de alcool și din cauza frigului adunat în fața acestor hârtii imaculate ( pe care le umpleam cu poeziile mele de suflet ) mă făcea să mă cuibăresc lângă acel trup plin de flăcări, satisfăcându-mi nevoia apropierii de un corp, cu care eram uneori forțată să mă contopesc. Ceea ce se întâmplă acolo cu lumina stinsă, nu era dragoste. Îmi regretam ziua mea de naștere.
După căsătoria mea cu acest om, viața mea și-a schimbat structura și echilibrul de până atunci. Pământul mi se părea că este o umbră solitară, înfășurată in doliu, dar nările mi-aduceau mereu parfum de primăvară ( mă născusem în luna Aprilie, a treia zi de Paști ) și poate de aceea iubesc această culoare, acest anotimp și această sărbătoare…Lirismul dragostei e de fapt o epopee sufletească pentru cei stăpâniți de ea... La noua atmosfera de familie trebuie să te adaptezi din mers ca să nu clachezi. Nimeni nu poate să știe trecutul celuilalt și nici intimitatea, apoi se transformă totul în obișnuință. Nu am avut cui să-i împărtășesc toate durerile și mele aspirațiile mele.
Destăinuirea mea sufletească va fi împletită din două fire, unul tors candva de mama mea, care era pe atunci ca o rază de soare și acum nu mai este…Și un alt fir care va porni de la cele două fete,cu mâini subțiri și blânde care mi-au alinat sufletul în momentele de cumpănă prin care am trecut. Aceste fire au fost țesute cu multe lacrimi amare vărsate la vârsta copilariei și tinereții, când de nevoie fetele participau la fel de fel de întâmplări neplăcute, ce se petreceau în casa noastră din cauza acestui așa zis ” soț ”. Toți poartă păcatele și bolile părinților lor, și de voie sau de nevoie trebuie să ducă mai departe această povară.
Cultura e o formă de viață, prin care o colectivitate umană poate evolua sau poate stagna. Dreptul de a gândi nu ți-l ia nimeni, dar unii oameni lipsiți de această cultură te pot descuraja și trage în jos, precum o undiță de pește. Așa s-a întâmplat și în familia mea. Tot timpul a căutat să mă înjosească, umilească în fața copiilor, prietenilor, rudelor. De ce ? Incultura de care a dat dovadă și anturajul în care se complăcea l-au determinat să se comporte așa. Am căutat să-l învăț multe lucruri, dar n-am avut pe cine, omul construit cu acest stil de viață greu se poate schimba.
Mai târziu au încercat și copiii, dar în zadar….un om de nimic, un coate goale, ce se credea un majordom...fără cei 7 ani de acasă, fără un pic de carte, fără dorința de a trăi puțin mai bine decât părinții noșrti...e dureros dar adevarat tot ce spun acum.
Moartea la fel ca și nașterea face parte din viața noastră cotidiană, dar unii oameni se înspăimântă din orice și așa fac ca moartea să fie uneori mult mai înspăimântătoare decât este.
Copilul trăiește cu această spaimă încă din burtica mamei, dacă aceasta a fost agresată sau a trăit clipe de coșmar. El se naște curios pe lume și nerăbdător de a se orienta în ea. Dar fără o educație adecvată, nu putem vorbi de acea cultură generală de care are nevoie fiecare copil să corespunde vârstei mitice a omenirii, când oamenii ” gândeau în basme și vorbeau în propoziții ”.
Ce este oare copilăria ? Nu cumva este pentru fiecare om, imaginea vie a raiului pierdut, și sugestia fără de prihană a raiului viitor ? Copiii sunt asemanați cu niște îngeri și aproape toți scriitorii își evocă în operele lor propria copilărie cu nostalgia unui rai pierdut, în care predomină acea stare de curățenie, de frumusețe și nevinovație. De ce copiii noștri n-au mai ascultat de sfaturile părinților ? Eu cred că s-au săturat de certurile noastre, de lipsa de afecțiune a tatălui lor și au căutat afecțiune în altă parte...era și vârsta, dar de ce n-au așteptat să termine și o facultate ? Și ce să fac mamă cu ea ? Tu ce ai căștigat dacă ai învățat atâta ? ( 7 examene ).
De aceea, poate, pe mama mea mi-o amintesc ca pe o sfântă, iar copilăria mea ca pe un rai pierdut în negura timpului. De multe ori spunea așa; că omul care are carte va ajunge departe.
” Draga mamei, nu fi supărată ,... D-zeu o să te ajute în toate. ” Și așa a fost, după cum spusese ea. Uneori când crezi că ai ajuns la capătul puterilor, D-zeu te îndrumă ce să faci și acum după vârsta de cinzeci de ani, cred că am renăscut din propria-mi cenușă, la fel ca și pasărea ” phoenix ”. Am început să gândesc altfel, să mă îmbrac altfel și să aștept altfel....
- ” Lasă că tu ai să intri la o școală bună, și ai să ajungi om cu carte nu ca mine care mă spetesc muncind și tot nu ne ajung banii, de pe o zi pe alta… ” Nu prea înțelegeam eu atunci vorbele mamei, dar credeam că așa o să fie. Gândurile pozitive m-au făcut mai optimistă, mai silitoare, deși auzisem că mai sunt mulți oameni cu carte care o duc destul de greu. Aceasta mi s-a confirmat abia după ce am ieșit la salariul meu. Niciodată n-am avut bani suficienți pentru un trai decent, dar iubeam copiii și acest lucru m-a salvat. Munceam doar pentru ei.
Doamne, câți oameni cu știință de carte, trăiesc ca vai de capul lor, luptându-se cu nevoile vieții și nebăgați în seamă de nimeni, ba poate chiar disprețuiți de alții, care nu știu carte, dar au bani destui. Totul e în zadar uneori ! De ce ? Mai presus de toate, este sănătatea și voia bună. Eu am cântat și m-am rugat, așa am reușit să depășesc cele mai urâte clipe din viața mea.
- ” Fata mea, zicea mama liniștită. În lumea aceasta totul are un început și un sfârșit iar omul trebuie să treacă prin toate așa după cum îi este scris, voința lui D-zeu n-o poate nimeni schimba. ” Grăind acestea, mama m-a sărutat pe față, pe ochi, pe frunte, așa ca pe un copil mic, care nu știe ce-l poate aștepta în viitor... Dacă te-aș vedea acum din nou vie, ai fi toată bucuria vieții mele, dar mulți copii suferă când mama lor îi părăsește de mici, și nu mai are, cine-i mângâia... eu m-am rugat mult ca să trăiesc să-mi văd copiii mei mari... acum sant departe dar cred eu, în siguranță... dar oare ce-i sigur pe pâmântul nostru zbuciumat de griji și de nevoi?
Mama era foarte fericită și foarte grăbită să mă ajute ca să urmez acest liceu la care intrasem, nu la fel era și tata, pe care începusem deja să-l urăsc. Eu am fost sprijinul ei până ce a intrat sărmana în mormânt. Pentru ea, viața exista și era mereu noua, cu alte griji ce se adunau peste zi. Era o femeie tare chibzuită și muncitoare. Dacă nu ne culcam niciodată flămânzi era datorită ei, care îndurase pe vremea războiului foametea. Gândul uman străbate într-o singură clipă și timpul și depărtările, și acum, în această clipă pot vedea, toată copilaria mea și anii de liceu și căsnicia mea, și uneori mă cuprinde o spaimă atunci când mi le amintesc pe toate. Dar nu pot acum decât să trec peste toate cele rele cu vederea și să merg mai departe. Copiii mi-au plecat dar eu mă simt tare bine aici unde m-am născut, și mai am încă timp destul pentru zbuciumările vieții de zi cu zi. M-aș simți foarte nenorocită să plec de aici. Un singur om mă mai poate salva, dacă rămân aici, omul acesta poate va fi și el fericit, alături de mine ( acest om poate fi unul dintre copii mei care rătăcește acum pe meleagurile GRECIEI sau un om CU SUFLET MARE care DACĂ MĂ VA FACE SĂ UIT TOT CE-AM TRĂIT va avea SUFLETUL MEU ÎN PALMĂ ȘI VA FACE CE VA VOI CU EL ). Unul din copii și-a unit destinul cu un cetățean grec, ceea ce o va determina pe viață să rămână acolo.Toți cei plecați se întorc într-o bună zi acasă, dacă iubesc locul pământesc și neamul strămoșesc. Eu știu ce-mi va rezerva viitorul, oare ? Eram distrusă, nu mai credeam în nimic, nu mai știam cine sunt. O parte din mine murise acum 10 ani, din cauza acestui om pe care eram atat de bazată la începutul căsniciei mele...A fost cineva în viața lui care-i sucise mințile și așa am simțit tot mai multă indiferență din partea lui față de familie. Atunci mă hotărâsem să descopăr adevarul și apoi să-l pedepsesc. Știu că răzbunarea nu e bună la nimic, dar nu mai puteam răbda. Așa au început toate necazurile în casa copiilor mei. Fetele au fost foarte derutate și dezorientate de ceea ce se întâmpla între noi…certuri și iar certuri, bătăi, înjurături...am crezut că se va sfârși viața mea.... dar D-zeu a fost bun cu mine.
Este mult mai bine să-ți maschezi tristețea, când apar astfel de neânțelegeri în viața de cuplu, decât să-i pui pe copiii tăi, într-o situație jenantă de simpli spectatori. Momentele acestea se puteau evita dacă el n-ar fi consumat alcool sau dacă ar fi plecat de tot din casa aceasta...dar el se simțea excelent când după o partidă de sex pe la servici sau în altă parte, mai voia una și acasă.
A fi înșelat sau a înșela înseamnă a fi părăsit sufletește, chiar dacă viața de cuplu merge înainte doar de dragul copiilor. Când ești trădată, te simți cum cineva ar infinge un cuțit în tine, și din acel moment dorești cu tot sufletul să aparții altei persoane și să te izolezi în lumea ta...Gelozia este una din gravele probleme psihice pe care le au persoanele în cuplu. Fiecare trăiește cu această suferință ( infidelitatea ) și nu renunță nici la căsnicie, fiindcă nu concepe să locuiască în altă parte.
Unde să te duci cu doi copii mici dupa tine ? De ce oare nu a plecat el ? De ce doare așa de tare ? S-a complăcut în situația aceasta, fiindcă eu câștigam destul de bine... și acopeream toate cheltuielile din familie.
Nu mă mai gândesc la fericirea mea ci doar la fericirea copiilor, care sunt la început de drum în viață ( poate vor veni nepoții și viața mea se va schimba ).
- Cum reușim să iertăm și să mergem mai departe ?
- Oare poți șterge cu buretele totul ? Există, femei care deconectează sexualitatea de sentiment, pentru ele nu mai contează decat ceea ce se întâmplă în pat, și găsesc în asta o sursă de excitare, ele concep de acum un alt fel de relație cu cel de lângă ele. Știe că femeia în ochii bărbatului nu-i decăt ” un obiect de consum ” și nu au nici o importanță sentimentele cu care a fost înzestrată. Înșelată în privința valorilor care mi se păreau fundamentale într-o căsnicie, am ajuns să nu mai cred în nimeni și în nimic, decat doar în mine, în ceea ce fac eu ca să-mi fie mult mai bine. Ceea ce ne mai leagă sunt doar copiii, pentru care aș fi în stare să-mi dau sufletul numai să le vad fericite, fericire după care am tânjit eu. Bazele într-o căsnicie își au obârșia, probabil, în felul după cum am fost doriți de părinții noștri.
Am auzit că sunt și persoane care susțin că nu suferă, atunci când sunt înșelate...Eu nu cred că aceste persoane au iubit vreodată, de aceea trec cu indiferență peste ele. Anumite persoane se simt ca anesteziate, durerea le face să nu mai simtă nimic....
Va urma.....
AȘA A FOST SĂ FIE VIAȚA MEA
Nu este perfețiune pe pământ,
Dar poate fi măcar comunicare,
Vreau pe lume cât mai sunt,
Să nu mai aud de supărare.
Tu omule poți ca să faci ceva,
Cu viața pe care ți-a dat-o D–zeu,
Acum în urma ta nu te uita,
Încearcș să te-nveselești mereu.
Așa a fost să fie viața mea,
Când mai bună. când mai rea,
Dar pentru ce să sufăr oare,
Dacă de la el, n-am nici o alinare ?
Știu că perfecțiune nu există,
Viața lângă el a fost prea tristă.
Nu pot să mă mai prefac,
Și să le fac rudelor pe plac.
Le-am suportat pe toate fără rost,
N-am așteptat de la nimeni nici un cost,
Durerea ce-am suferit-o eu,
O știe doar sufletul și bunul D-zeu.
Nu mai privesc în urmă la nimic,
Am suportat, dar vreau acum să mă ridic,
Nu mai cred în iluzii, toate sunt confuzii,
Eu, doar eu, îmi voi face singură perfuzii.
Dacă nu mi-ar fi dorit moartea, de atâtea ori,
Poate că l-aș fi iertat cum am facut-o des,
Nu mai pot sa-l iert, vreau să mă trezesc în zori,
În liniște, să-mi beau cafeaua și la plimbare,
eu sa ies.
Așa încep toate poveștile... oare de ce? Să fie în ele un sâmbure de adevăr care te face să te gândești mereu la anii copilariei tale, la anotimpul de iarnă, când mama depăna la gura sobei, poveștile ei dureroase din copilărie? Tot așa cum le depăn eu acum.
“ A fost odată… și nu poți uita că mama stătea aplecată asupra tuturor greutăților și a copiilor ei, ca și un început de poveste. Parcă ai vrea să cuprinzi cu mainile; tale tot ce a fost și nu mai este, dar nu cuprinzi decât un început de melodie dincolo de viața și de ploaia care bate-n geam, acum la început de primăvară.
Caut răspunsul, în ciripitul păsărilor călătoare, în frumusețea și parfumul florilor, în mireasma teilor și a salcâmilor înfloriți, în verdeața pădurii de primăvară.
Eu mă gândesc la tine, mamă,ca la o stea desprinsă din mine și dusă acum din nou în univers.
Oare ne vom mai întâlni vreodată ca să-ți povestesc și eu câte s-au mai întâmplat de când tu ne-ai părăsit ?
Mi-e sufletul ca și-o ploaie de primăvară ce a țesut în depărtare un curcubeu și cu el îmi încing acum mijlocul ca să mă ferească de toate relele. Când eram mică nu știam ce-i ăla curcubeu...dar îl admiram mult când apărea după o ploiță cu soare, și ce mult mă bucuram !
Toți anii mei tineri au trecut ca și un cântec și am trecut pe lângă ei cu toate greutățile și bucuriile pe care le-am trăit, fără să știu că într-o zi voi îmbătrâni și voi rămâne cu acea mână întinsă după acea afecțiune pe care o dorește fiecare femeie să o aibă de la soțul ales.
Am fost oare cu adevărat fericită ? Dar ce este fericirea și cât ține ea ? Memoria mea refuză să participe la amintirile despre această fericire întâlnită doar în cărțile cu povești. Norocul meu a fost că am avut o voință de fier, de a trăi și de a rezista la toate câte mi s-au întâmplat în această căsnicie.
Mi-aduc aminte cum adormeam tărziu, până ce se dezmeticea de alcool și din cauza frigului adunat în fața acestor hârtii imaculate ( pe care le umpleam cu poeziile mele de suflet ) mă făcea să mă cuibăresc lângă acel trup plin de flăcări, satisfăcându-mi nevoia apropierii de un corp, cu care eram uneori forțată să mă contopesc. Ceea ce se întâmplă acolo cu lumina stinsă, nu era dragoste. Îmi regretam ziua mea de naștere.
După căsătoria mea cu acest om, viața mea și-a schimbat structura și echilibrul de până atunci. Pământul mi se părea că este o umbră solitară, înfășurată in doliu, dar nările mi-aduceau mereu parfum de primăvară ( mă născusem în luna Aprilie, a treia zi de Paști ) și poate de aceea iubesc această culoare, acest anotimp și această sărbătoare…Lirismul dragostei e de fapt o epopee sufletească pentru cei stăpâniți de ea... La noua atmosfera de familie trebuie să te adaptezi din mers ca să nu clachezi. Nimeni nu poate să știe trecutul celuilalt și nici intimitatea, apoi se transformă totul în obișnuință. Nu am avut cui să-i împărtășesc toate durerile și mele aspirațiile mele.
Destăinuirea mea sufletească va fi împletită din două fire, unul tors candva de mama mea, care era pe atunci ca o rază de soare și acum nu mai este…Și un alt fir care va porni de la cele două fete,cu mâini subțiri și blânde care mi-au alinat sufletul în momentele de cumpănă prin care am trecut. Aceste fire au fost țesute cu multe lacrimi amare vărsate la vârsta copilariei și tinereții, când de nevoie fetele participau la fel de fel de întâmplări neplăcute, ce se petreceau în casa noastră din cauza acestui așa zis ” soț ”. Toți poartă păcatele și bolile părinților lor, și de voie sau de nevoie trebuie să ducă mai departe această povară.
Cultura e o formă de viață, prin care o colectivitate umană poate evolua sau poate stagna. Dreptul de a gândi nu ți-l ia nimeni, dar unii oameni lipsiți de această cultură te pot descuraja și trage în jos, precum o undiță de pește. Așa s-a întâmplat și în familia mea. Tot timpul a căutat să mă înjosească, umilească în fața copiilor, prietenilor, rudelor. De ce ? Incultura de care a dat dovadă și anturajul în care se complăcea l-au determinat să se comporte așa. Am căutat să-l învăț multe lucruri, dar n-am avut pe cine, omul construit cu acest stil de viață greu se poate schimba.
Mai târziu au încercat și copiii, dar în zadar….un om de nimic, un coate goale, ce se credea un majordom...fără cei 7 ani de acasă, fără un pic de carte, fără dorința de a trăi puțin mai bine decât părinții noșrti...e dureros dar adevarat tot ce spun acum.
Moartea la fel ca și nașterea face parte din viața noastră cotidiană, dar unii oameni se înspăimântă din orice și așa fac ca moartea să fie uneori mult mai înspăimântătoare decât este.
Copilul trăiește cu această spaimă încă din burtica mamei, dacă aceasta a fost agresată sau a trăit clipe de coșmar. El se naște curios pe lume și nerăbdător de a se orienta în ea. Dar fără o educație adecvată, nu putem vorbi de acea cultură generală de care are nevoie fiecare copil să corespunde vârstei mitice a omenirii, când oamenii ” gândeau în basme și vorbeau în propoziții ”.
Ce este oare copilăria ? Nu cumva este pentru fiecare om, imaginea vie a raiului pierdut, și sugestia fără de prihană a raiului viitor ? Copiii sunt asemanați cu niște îngeri și aproape toți scriitorii își evocă în operele lor propria copilărie cu nostalgia unui rai pierdut, în care predomină acea stare de curățenie, de frumusețe și nevinovație. De ce copiii noștri n-au mai ascultat de sfaturile părinților ? Eu cred că s-au săturat de certurile noastre, de lipsa de afecțiune a tatălui lor și au căutat afecțiune în altă parte...era și vârsta, dar de ce n-au așteptat să termine și o facultate ? Și ce să fac mamă cu ea ? Tu ce ai căștigat dacă ai învățat atâta ? ( 7 examene ).
De aceea, poate, pe mama mea mi-o amintesc ca pe o sfântă, iar copilăria mea ca pe un rai pierdut în negura timpului. De multe ori spunea așa; că omul care are carte va ajunge departe.
” Draga mamei, nu fi supărată ,... D-zeu o să te ajute în toate. ” Și așa a fost, după cum spusese ea. Uneori când crezi că ai ajuns la capătul puterilor, D-zeu te îndrumă ce să faci și acum după vârsta de cinzeci de ani, cred că am renăscut din propria-mi cenușă, la fel ca și pasărea ” phoenix ”. Am început să gândesc altfel, să mă îmbrac altfel și să aștept altfel....
- ” Lasă că tu ai să intri la o școală bună, și ai să ajungi om cu carte nu ca mine care mă spetesc muncind și tot nu ne ajung banii, de pe o zi pe alta… ” Nu prea înțelegeam eu atunci vorbele mamei, dar credeam că așa o să fie. Gândurile pozitive m-au făcut mai optimistă, mai silitoare, deși auzisem că mai sunt mulți oameni cu carte care o duc destul de greu. Aceasta mi s-a confirmat abia după ce am ieșit la salariul meu. Niciodată n-am avut bani suficienți pentru un trai decent, dar iubeam copiii și acest lucru m-a salvat. Munceam doar pentru ei.
Doamne, câți oameni cu știință de carte, trăiesc ca vai de capul lor, luptându-se cu nevoile vieții și nebăgați în seamă de nimeni, ba poate chiar disprețuiți de alții, care nu știu carte, dar au bani destui. Totul e în zadar uneori ! De ce ? Mai presus de toate, este sănătatea și voia bună. Eu am cântat și m-am rugat, așa am reușit să depășesc cele mai urâte clipe din viața mea.
- ” Fata mea, zicea mama liniștită. În lumea aceasta totul are un început și un sfârșit iar omul trebuie să treacă prin toate așa după cum îi este scris, voința lui D-zeu n-o poate nimeni schimba. ” Grăind acestea, mama m-a sărutat pe față, pe ochi, pe frunte, așa ca pe un copil mic, care nu știe ce-l poate aștepta în viitor... Dacă te-aș vedea acum din nou vie, ai fi toată bucuria vieții mele, dar mulți copii suferă când mama lor îi părăsește de mici, și nu mai are, cine-i mângâia... eu m-am rugat mult ca să trăiesc să-mi văd copiii mei mari... acum sant departe dar cred eu, în siguranță... dar oare ce-i sigur pe pâmântul nostru zbuciumat de griji și de nevoi?
Mama era foarte fericită și foarte grăbită să mă ajute ca să urmez acest liceu la care intrasem, nu la fel era și tata, pe care începusem deja să-l urăsc. Eu am fost sprijinul ei până ce a intrat sărmana în mormânt. Pentru ea, viața exista și era mereu noua, cu alte griji ce se adunau peste zi. Era o femeie tare chibzuită și muncitoare. Dacă nu ne culcam niciodată flămânzi era datorită ei, care îndurase pe vremea războiului foametea. Gândul uman străbate într-o singură clipă și timpul și depărtările, și acum, în această clipă pot vedea, toată copilaria mea și anii de liceu și căsnicia mea, și uneori mă cuprinde o spaimă atunci când mi le amintesc pe toate. Dar nu pot acum decât să trec peste toate cele rele cu vederea și să merg mai departe. Copiii mi-au plecat dar eu mă simt tare bine aici unde m-am născut, și mai am încă timp destul pentru zbuciumările vieții de zi cu zi. M-aș simți foarte nenorocită să plec de aici. Un singur om mă mai poate salva, dacă rămân aici, omul acesta poate va fi și el fericit, alături de mine ( acest om poate fi unul dintre copii mei care rătăcește acum pe meleagurile GRECIEI sau un om CU SUFLET MARE care DACĂ MĂ VA FACE SĂ UIT TOT CE-AM TRĂIT va avea SUFLETUL MEU ÎN PALMĂ ȘI VA FACE CE VA VOI CU EL ). Unul din copii și-a unit destinul cu un cetățean grec, ceea ce o va determina pe viață să rămână acolo.Toți cei plecați se întorc într-o bună zi acasă, dacă iubesc locul pământesc și neamul strămoșesc. Eu știu ce-mi va rezerva viitorul, oare ? Eram distrusă, nu mai credeam în nimic, nu mai știam cine sunt. O parte din mine murise acum 10 ani, din cauza acestui om pe care eram atat de bazată la începutul căsniciei mele...A fost cineva în viața lui care-i sucise mințile și așa am simțit tot mai multă indiferență din partea lui față de familie. Atunci mă hotărâsem să descopăr adevarul și apoi să-l pedepsesc. Știu că răzbunarea nu e bună la nimic, dar nu mai puteam răbda. Așa au început toate necazurile în casa copiilor mei. Fetele au fost foarte derutate și dezorientate de ceea ce se întâmpla între noi…certuri și iar certuri, bătăi, înjurături...am crezut că se va sfârși viața mea.... dar D-zeu a fost bun cu mine.
Este mult mai bine să-ți maschezi tristețea, când apar astfel de neânțelegeri în viața de cuplu, decât să-i pui pe copiii tăi, într-o situație jenantă de simpli spectatori. Momentele acestea se puteau evita dacă el n-ar fi consumat alcool sau dacă ar fi plecat de tot din casa aceasta...dar el se simțea excelent când după o partidă de sex pe la servici sau în altă parte, mai voia una și acasă.
A fi înșelat sau a înșela înseamnă a fi părăsit sufletește, chiar dacă viața de cuplu merge înainte doar de dragul copiilor. Când ești trădată, te simți cum cineva ar infinge un cuțit în tine, și din acel moment dorești cu tot sufletul să aparții altei persoane și să te izolezi în lumea ta...Gelozia este una din gravele probleme psihice pe care le au persoanele în cuplu. Fiecare trăiește cu această suferință ( infidelitatea ) și nu renunță nici la căsnicie, fiindcă nu concepe să locuiască în altă parte.
Unde să te duci cu doi copii mici dupa tine ? De ce oare nu a plecat el ? De ce doare așa de tare ? S-a complăcut în situația aceasta, fiindcă eu câștigam destul de bine... și acopeream toate cheltuielile din familie.
Nu mă mai gândesc la fericirea mea ci doar la fericirea copiilor, care sunt la început de drum în viață ( poate vor veni nepoții și viața mea se va schimba ).
- Cum reușim să iertăm și să mergem mai departe ?
- Oare poți șterge cu buretele totul ? Există, femei care deconectează sexualitatea de sentiment, pentru ele nu mai contează decat ceea ce se întâmplă în pat, și găsesc în asta o sursă de excitare, ele concep de acum un alt fel de relație cu cel de lângă ele. Știe că femeia în ochii bărbatului nu-i decăt ” un obiect de consum ” și nu au nici o importanță sentimentele cu care a fost înzestrată. Înșelată în privința valorilor care mi se păreau fundamentale într-o căsnicie, am ajuns să nu mai cred în nimeni și în nimic, decat doar în mine, în ceea ce fac eu ca să-mi fie mult mai bine. Ceea ce ne mai leagă sunt doar copiii, pentru care aș fi în stare să-mi dau sufletul numai să le vad fericite, fericire după care am tânjit eu. Bazele într-o căsnicie își au obârșia, probabil, în felul după cum am fost doriți de părinții noștri.
Am auzit că sunt și persoane care susțin că nu suferă, atunci când sunt înșelate...Eu nu cred că aceste persoane au iubit vreodată, de aceea trec cu indiferență peste ele. Anumite persoane se simt ca anesteziate, durerea le face să nu mai simtă nimic....
Va urma.....
AȘA A FOST SĂ FIE VIAȚA MEA
Nu este perfețiune pe pământ,
Dar poate fi măcar comunicare,
Vreau pe lume cât mai sunt,
Să nu mai aud de supărare.
Tu omule poți ca să faci ceva,
Cu viața pe care ți-a dat-o D–zeu,
Acum în urma ta nu te uita,
Încearcș să te-nveselești mereu.
Așa a fost să fie viața mea,
Când mai bună. când mai rea,
Dar pentru ce să sufăr oare,
Dacă de la el, n-am nici o alinare ?
Știu că perfecțiune nu există,
Viața lângă el a fost prea tristă.
Nu pot să mă mai prefac,
Și să le fac rudelor pe plac.
Le-am suportat pe toate fără rost,
N-am așteptat de la nimeni nici un cost,
Durerea ce-am suferit-o eu,
O știe doar sufletul și bunul D-zeu.
Nu mai privesc în urmă la nimic,
Am suportat, dar vreau acum să mă ridic,
Nu mai cred în iluzii, toate sunt confuzii,
Eu, doar eu, îmi voi face singură perfuzii.
Dacă nu mi-ar fi dorit moartea, de atâtea ori,
Poate că l-aș fi iertat cum am facut-o des,
Nu mai pot sa-l iert, vreau să mă trezesc în zori,
În liniște, să-mi beau cafeaua și la plimbare,
eu sa ies.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)