Nu stie omul ce se intampla maine...

  Riscam sa ne ratacim, sa orbecaim toata noaptea, sau si mai rau, sa inghetam, fara iubire, fara dragoste. Am aprins atunci focul, dar fumul care umplea toata incaperea  ne-a obligat sa abandonam o perioada aceasta idee...Acum refugiul vanatoresc ni s-a parut castelul din basme in aceasta situatie. Am hotarat astazi sa inoptam impreuna acolo. E oare bine?? Pustnicul meu mi-a facut semn sugubat, ducand degetul la gura, sa nu-i semnalez prezenta si pentru ceilalti, sau cine stie ce ganduri avea....ma gandeam si eu la trista lui soarta.De ce trebuie sa sufere o viata-ntreaga pentru o simpla nedreptate??

Zmeura de campie

   Este un roman scris de Mircea Nedelciu(1950-1999)-considerat a fi unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai curentului optzecist si ai postmordenismului in literatura romana.Romanul a aparut in 1984 si este alcatuit din 24 capitole numerotate cu toate literele alfabetului, de la A(cuvantul "Arac") si pana la Z(cuvantul"Zat").
  Titlul constituie simbolul unei instrainari(zmeura find o planta de munte):omul-despartit de familie, tradat de memorie si chiar de istorie, ramane un instrainat prin lume.
  Tema acestui roman-o constituie raportul dintre memorie si adevar, neputinta recuperarii trecutului autentic.
  In investigatia lor, personajele lui M.Nedelciu descopera in schimb ,o generatie paterna vinovata de a se fi dusmanit si vandut, de a-si fi abandonat sau de a-si fi dus la parasire proprii copii si de ai fi inzestrat cu o biografie plina de pete oarbe:"In fond ceea ce cauti tu este aproape imposibil de gasït ".
  Tineretea si varsta matura a omului care ti-a fost tata, trebuia sa fi existat acest om, dar totul s-a petrecut intr-un timp greu de inteles....
   "Da, da ,degeaba ziceti ca nu va pasa si ca totul a trecut, totul inca doare...Suntem la fel ca niste soldati, da niste soldati pe ai caror umeri apasa  inca durerile, supararile, raspunderile de generali;de tacerea si ignoranta noastra poate depinde inca soarta multor batalii care inca abia au inceput."

Murmurul unui vis

         Draga mea, cum pot oare sa-ti multumesc? Toata povestea ta m-a impresionat..mai ales ca totul  
 s-a petrecut intr-un oras asa de frumos ca Brasovul! Poate am fost captivata mai intai de titlul cartii  tale "Rivala" si mai apoi de  continut.
Patul se scufunda adanc, prapastia ma inghitea, mainile si picioarele, gandurile, fiinta intreaga, toate imi erau ca de plumb. As fi  vrut sa strig, glasul nu percuta, as  fi vrut sa alerg, picioarele nu mai voiau, as fi vrut sa ma desprind de asternutul acesta plin doar cu amintiri sumbre si totul mi se parea, ca-i doar un joc.
    Pleoapele imi erau grele si intepenite de atata plans, obloane ale unor dureri ascunse.Vedeam in
substraturile fiintei mele, zeci de tunele prafuite si intunecate, dar undeva la capatul unui tunel incercam sa zaresc o luminita.O durere mocnita de ani de zile ma inunda, se imprastia ca firele de liane pe zidul unei manastiri....Uneori ne surprind doar visurile, si ce visuri? Vom ramane doar cu ele? S-au va fi ceva mai mult?. In timpul somnului, aparatul muscular se relaxeaza complet, insa isi reia activitatea in timpul visarii, ochii se invartesc in orbite, iar omul reuseste sa traiasca prin ceea ce viseaza. Medicii afirmau, ca persoanele care nu viseaza sunt victimele unor halucinatii si dereglari psihice in stare de veghe.Oare asa sa fie??
    Povestile mele le-am marturisit unu-i singur om care ar fi dorit din tot sufletul sa ma cunoasca. Am acceptat cu conditia sa-i cunosc si eu povestile sale. Poate acest lucru ne-a legat putin mai mult...
Deodata minune!Am auzit u un ciripit, care m-a trezit la viata si la realitate. Am facut un efort ca sa ma ridic din panza de paianjen in care eram prinsa si sa ma conving daca ceea ce traiesc este aevea, dar pasarea si-a terminat prea repede trilul. Am sperat ca intr-o zi se va intoarce sa-si continuie ceea ce mi-a soptit, si asa a fost. Cred astazi ca toate faptele, zilele si intamplarile nu au fost in zadar. Am vazut ca prin ceata, maini alintatoare, crengi albe de cires, ce se indreptau spre obrajii mei sa ma mangaie si ma intrebam oare ce-or fi vrand? Acum le vad putin mai clar si  ma bucur ca strigatul meu dupa ajutor nu a fost in zadar. O mana sincera, mi-a fost intinsa, o mana de care trebuia sa ma agat, mai demult, dar frica de ceva mult mai rau ca acum, m-a oprit sa fac acest pas.
   - Hai ridica-te! hai indrazneste! Era glasul acela, atat de drag acum mie. Poate a fost singurul indemn de care am ascultat in toata viata mea, atat de bulversata. Am facut bine, sau nu ?Voi trebuie sa-mi spune-ti, cei care ati trecut prin aceste povesti de viata asemanatoare cu a mea....