” DRAGĂ CITITORULE, care-mi citești versurile, poate nu te vei plictisi ascultându-mi toate durerile și poate citindu-le măcar pentru o clipă, într-o zi îmi vei oferii a ta aripă. Să pot zbura cu tine pe vârfuri de munte, acolo unde dragostea mea se ascunde. Și-atunci ideea care va să-mi vină, reuși-va poate lângă mine să te țină. Și-abia atunci de-a pururea cu tine-n gând, găsi-voi pacea și liniștea, pe acest pămant. ” ( marianely - 07. noiembrie. 2010 )
Când soarele apune şi-i târziu
Iubire de catifea, eu iar îţi scriu..
Cui oare îi va păsa de mine
Când lumea toată-i plină de suspine?
Dar vine mâine ora de trezire şi în gând,
Eu voi intra cu pasu-n holul meu plângând..
E o speranţă-n toate şi-n ce va fi chiar mâine,
Iubirea n-o să uite ce s-antâmplat cu tine.
Cumplită năvăleşte apa-n somn,
Să schimbe dacă poate, dorul în nesomn..
Apare-apoi în zare un alb porumbel
Nu m-aştepta să vin iarăşi la tine,
Ai fost doar ploaie cu suspine...
Ai fost un vis ce-acum a dispărut,
Fiindcă, în mine prea mult nu ai crezut.
Te-am pus la încercări mereu,
Voiam să-ţi port numele tău.
Nu ai crezut în mine şi iar m-ai minţit..
Iubirea mea s-a stins şi a pierit.
Am încercat din răsputeri să fii numai al meu,
Tu ţi-ai ales alt drum, ca să nu-ţi fie greu...
Mă rog la ploaie şi la vânt, la cer,
De mâine nu mai am ce să-ţi ofer.
Ţi-am oferit tot ce-i frumos curat,
Dar tu de mine te-ai îndepărtat...
Un verde strop de fericire.
A fost a mea, a ta iubire.
Cu mulţi ani în urmă am trăit o seară tare ciudată....seara când părinţii, au vrut să mă înfiieze unor oameni mai bogaţi ....rude de sânge cu noi. O seară care îmi va aminti de cele mai triste zile din viaţa mea. Viaţa mea nu a fost aşa de bogată în evenimente de excepţie, dar pe cele mai expresive pe care mi le-amintesc le voi relata aici pe aceste bloguri(3 la numar)...două în colaborare cu o persoană, iar ultimul ce l-am făcut singură”Jurnalul bucuriilor”.
E limpede că şi noi adulţii avem nevoie de câte o poveste. Numai că zânele sunt personaje reale. În fiecare poveste e un sâmbure de adevăr care stă ascuns în carnea obişnuitului om de rând. Aveam atunci şase ani, poate nu chiar împliniţi....mergeam spre locuinţa acestora, în cămaşă de noapte cu care eram îmbrăcată. Dorinţa mea nu a fost aceasta...de aceea a trebuit să aştepte noaptea , ca eu să adorm. M-au luat pe furiş şi m-au aşezat în limuzina lor silenţioasă(o şaretă trasă de doi cai superbi). Eu încă mai visam la povestea ”Dumbrava minunată”...la Lizuca şi Patrocle, ce-au pornit tot în toiul nopţii la drum. Acolo, în vis, mintea mea mi-a explodat din nou şi-am început să plâng de fericire sau nefericire, până când prietena mea, Lizuca, m-a trezit şi mi-a şters lacrimile.
După ce m-am deşteptat, eram departe de casa părintească şi am început să plâng şi mai tare...toată cămăşuţa era plină de transpiratie, deoarece era un plâns jalnic de tot. Au încercat din răsputeri să-mi ostoiască lacrimile cu fel de fel de amăgiri. Mi-a întins o pungă cu bomboane, roze, galbene, roşii, toate culorile curcubeului... foarte mărunte...ceea ce m-a indignat şi mai tare. Atunci eu le-am aruncat în iarba verde şi înaltă, încă nu era vremea cositului, şi ei s-au supărat rău pe mine. Deja, începuse calvarul meu.
Nu mi se mai întâmplase vreodată, să fiu singură cu nişte oameni străini la umblet şi la port. Chiar dacă imi erau rude, i-am considerat întodeauna, doi străini. Mama mea nu avea termen de comparaţie cu nici o altă mamă. Era mama mea, fiinţa ce mi-a dat viaţă, mi-a alinat suferinţele în serile triste sau îmi oblojea rănile făcute peste zi , în jocurile cu copiii din Dumbrava minunată.!!!!!!
Au dorit, ca eu să le moştenesc după moartea acestora, bura de avere ce o aveau. Vă spun sincer că nu era o imagine, era ceva viu, era o clipă trăită de mine cândva şi pătrunsă miraculos în realitate....după cinci luni, m-a luat mămuca acasă, deoarece slăbisem foarte rău....mă mir că nu am murit de dorul fraţilor!
Casa mi se părea acum, una străină, fără farmecul copilului din mine, iar fraţii şi copiii vecinilor alte fiinţe.
Când venea seara, totul era un coşmar, deoarece în loc să adorm, mă uitam pe pereţii din odaie şi uneori în visurile mele, vedeam chipurile celor doi bătrânei, ce veneau să mă fure. Niciodată nu vom cunoaşte drama copiilor înfiaţi, până când nu trecem prin aşa ceva....este dureros!!
Încep să cred că descântecul şi-a făcut datoria? Deşi nu-mi stă în caracter să fac astfel de lucruri..totuşi ceva s-a întâmplat. Ce să cred oare? Că a fost prizonier în casa ei până acum? Că l-a dat afară iar?
Acum încep să-mi lămuresc nişte lucruri ce trebuiau lămurite de foarte mult timp. Fiecare familie are câte o cruce de purtat....eu am promis odată, ceva ,cuiva drag...dar promisiunea mea a fost luată în derâdere.
Am fost făcută trădătoare...oare de ce? Nu ştiu să fi greşit vreodată cu ceva....cel vinovat , să plătească oalele sparte. Simţeam cum se învârte casa cu mine de disperare...dar,odată cu trecerea timpului, am început să conştientizez că poţi trăi şi de una singură.
Nu am vărsat atâtea lacrimi în viaţa vieţii mele, oare de ce? Doar pentru simplu fapt că eu l-am primit în casa mea şi l-am iubit cu adevărat?Acest adevăr se află scris şi pus bine la adăpost într-un seif, ce va fi deschis doar o singură dată. Aşa după cum el îşi ţine bine toate actele, toate secretele, tot aşa şi eu mi le voi ţine. Nimic din tot ce a fost, n-o să mai fie!
Azi e Sf. Ioan Botezatorul(Sânzâienele)..o sărbătoare care îmi va aminti mereu de tine. În ajunul sânzâienelor fetele şi femeile se duc şi adună aceste flori magice, fac cununi şi le aruncă pe casă. Dacă ele vor cădea până a doua zi de pe casă , e semn de boală şi moarte. Dacă stau pe acoperiş, e semn de bine şi nuntă.
A doua seară, fetele nemăritate îşi pun cununi pe cap, ca să-ţi viseze ursitul. În noaptea de Sânzâiene, unele femei se spală pe faţă şi pe trup cu roua florilor, ca să fie sănătoase tot anul şi să fie iubite şi dorite de iubtul lor. Este miezul verii când soarele îşi face de cap....acum este împlinirea vegetală şi cea sufletească. Sentimentele omeneşti, aflate la apogeu, explodează din nou. Sânzâienele celebrează cultul iubirii, preaplinul sentimental şi trupesc.Se spune despre ele ca ar fi nişte zâne, nişte fiinţe fantastice care plutesc prin văzduh, dansând şi cântând, ameţindu-i pe flacăii neînsuraţi şi storcându-i de vlagă. Aceste flori au puterea de a opri plantele din creşterea lor, conferindu-le forţa magică, moment pândit şi de vrăjitoare, care le culeg chiar atunci. Multe case destrâmate din cauza acestora...multe lacrimi vărsate dar şi multe bucurii din partea celorlalte. Aceste vrăji se desfac la un momrent dat...şi căsnicia acestora devine un calvar. Nu te bucura de răul altuia...într-o zi totul se destramă.
În Adeal, de Sânzâiene se fac roţi de foc, care se dau de-a dura la vale, din vârful dealului, iar băieţii strigă în gura mare numele fetelor leneşe, ce aşteaptă de la alţii mura-n gură. Uneori mai strigă şi numele celora care au păcătuit cu diverşi bărbaţi.
Un alt obicei este cel al boului înstruţat....legat de fecunditatea apei. Cete de flăcăi împodobesc un bou cu flori de sânzâiene, îl duc pe la gospodarii din sat, care toarnă găleţi de apă în capul conducătorului cetei de flăcai, de obicei în capul celui mai harnic om din sat.
Plantele culese de Sânzâiene sunt bune la toate bolile. Acum înfloreşte şi Iarba Fiarelor, dar numai pentru câteva clipe.Tot acum înfloreşte şi Feriga, care are o floare strălucitoare ca o stea, dar păcat că moare în zori. Tot acum se face descântecul de întors inima unuia către altul, cu nouă cărbuni aprinşi şi-o ulcică răsturnată pe ei....păzea cucoanelor!
