Cand luna se reazeama-n schituri de stanci
Si lancile stelelor trec drepte, taioase
Cu umbra padurii pe umeri adanci
Cobori in suflete luminisuri umbroase.
Tu , patriarh al muntelui sur,
Stai in flacara zmeurei ca-n strana
Si molcom mormai cantecul pur
Intru slava datatorului de hrana.
Cine in labe ti-a pus atata putere
Si-n suflet atata blandete ti-a pus?
Astazi, ispitit de atata durere
Stii prea bine cate mai ai de dus?
Ma fura vremea si ma vinde
Astazi tot dorul cel jalnic ma prinde
Si-n nemurirea schimbatoare
Ma plec inaintea ta ca si-o floare.
