duminică, 21 noiembrie 2010

Unica boala pe care trebuie s-o ai,ar fi rasul(continuare)

      Se stie ca rasul este cel mai ieftin medicament impotriva stresului.Sant oameni care tin la glume si sant oameni care se supara foarte repede din "n" motive.Am trait sub acelasi acoperis cu o asemenea persoana si nu cred ca voi mai accepta sa repet aceeasi greseala.
      Indiferent prin cate necazuri trecem trebuie sa ridicam fruntea in sus si sa mergem mai departe doar cu inima razand, probabil, pentru mine este un real medicament care ma invioreaza, care imi alunga toate depresiile.In copilarie am avut o vecina cu care ma jucam mereu, dar dupa ce ne mai certam,treceam imediat la o portie de ras pe saturate si asa reuseam sa adorm putin mai linistita.Necazurile se tineau de noi garla dar le uitam a doua zi si mergeam mai departe.Acum imi dau seama de ce in casa parintilor mei , nu era niciodata tristete, ci doar veselie.Toti oamenii care nu stiu sa zambeasca se imbolnavesc si zac pe patul spitalelor crezand ca se vor vindeca...dar nu stiu ca de acolo pot veni cu alte boli mult mai grave.Multi specialisti astazi au ajuns la aceasta concluzie, ca printr-o portie de ras, vizionand ceva amuzant te simti mult mai bine.Reduce tensiunea arteriala, inlatura depresiile, intareste sistemul imunitar, creeaza o stare generala buna.Astazi,intresul pentru efectele benefice ale rasului a crescut atat de mul incat au aparut cluburi de ras, la care se inscriu oameni din toate categoriile sociale.Stiu ca este si o vorba veche care se tot vehicula"ba de ce razi ca nebunul?"Acum uite ca din cauza stresului de zi cu zi am ajuns sa radem ca nebunii.Cercetarile au demonstrat ca rasul ajuta la marirea numarului de anticorpi, amelioreaza crizele astmatice, te face sa arati mai tanara, alungand toate durerile.Asa ca indiferent de  ce mi se va intampla , de astazi promit sa nu mai plang dar este si un reverso pentru unii care chiar nu au voie sa rada prea mult.Oamenii bolnavi de glaucom,tulburari cardiace, hernie abdominala, cadere de organe sau dupa o operatie grea, nu au voie sa rada mult.
      Despre plans se pot spune iarasi multe...dar oare e bine sa versi lacrimi din cauza dragostei?Poate nu e ceva normal dar mie mi s-a intamplat de multe ori si nu pot sa stiu daca uneori se mierita?Nu toti oamenii gandesc la fel, nu toti oamenii se manifesta la fel,nu se imbraca la fel, nu ....si ar exista multe  exemple..cum sa faci sa te poti intelege cu ei?E foarte greu..tare mi-e de greu(Cleopatra) si am sa incerc totusi sa-l determin  sa ma inteleaga asa cum sant..cu bune si rele.Eu cred ca sinceritatea trebuie sa primeze in toate, daca nu,  ne vom spune un ADIO cordial.Din tot ce am exprimat eu prin cuvinte, omul acesta nu este  inca convins ca mie nu-mi place minciuna.Imi pare rau, ca tot ce am povestit chiar am trait si nu aveam nici un interes sa-mi expun povestea aceasta in public.Cine va cauta sa ma inteleaga, va  avea doar de castigat si nu de perdut timpul de pomana cu mine.O zi care a inceput frumos cu mine vreau sa se termine la fel.Vreau sa am siguranta zilei de maine, langa barbatul care crede ca ma va iubi.Soarele acesta pe care mi l-am dorit sa apara in viata mea, vreau sa fie un soare special pentru amandoi.

Trup de fată în inimă şi-n gând de femeie



           Venise luna lui Aprilie, cu o moleşeală în tot corpul, de parcă simţeam cum mă prăbuşesc. timpul era senin, iarba încolţise şi se aşternuse ca o pătură verde peste tot pământul. Ascultam cum toate vietăţile respirau adânc, după o iarnă aspră şi parcă puţin mai lungă decât altele.
            Se desfăceau în ploaia caldă mugurii pomilor, păsările ciripeau, un neastâmpăr era peste tot, dar mai ales pentru noi copiii maidanelor. Eram aşa de slabă de mă culca vântul la pământ, dar o luptătoare de neînvins. Plângeam şi cu ochii roşii de atâta plâns, simţeam câteodată că se petrece  ceva neobişnuit cu mine. Eram aşa de dornică de evadare, că în imaginaţia mea de atunci, se topeau zăpezile doar în câteva ore, iar apa din pârâu se încălzea odată cu apariţia primei raze de soare apărută din cerul senin ca o rândunicăîn zbor. Acum era momentul de a ne spăla de toate murdăria celor cinci luni de viaţă moartă.
            Visam să trecem de la iarnă la primăvară cu un singur pas, tot aşa ca la şotron. Ploua acum mocnit ca toamna o ploaie mocănească, iar sloiul rece mi se topea în  palma caldă. Prelinsă printre degete, apa îmi picura pe vârful piciorului gol, fiindcă umblam mai mult desculţă,  tot la fel ca lacrimile. Botezul reânvierii, se apropia cu paşii mici dar siguri. Aveam doar cinci anişori, când prima cumpănă din viaţa mea mi se arătase. Îmi plăcea să stau pe malul apei şi să-i privesc pe cei mari cum se bălăcesc în apa adunată bulboană, în josul casei, pe unde trecea un pârâiaş. După ce toţi au sărit în apă, eu mi+'am luat inima în dinţi şi am sărit după ei. În cădere am văzut gârla rasturnându-şi malurile şi venind spre mine, ca un animal cu gura căscată. Apa s-a auzit plescăind şi uşor m-am dus la fund, căci nu ştiam să înpt. Nu după mult timp m-am trezit plutind pe spate, cu braţele desfăcute, ca şi-o broască izbită cu piatra de la praştie în cap. Fratele cel mare dăduse de mine prin apă şi mă scose-se la aer, trăgându-mă tare de păr. Mă salvase de la moarte atunci.... şi ce, parcă mă învăţasem, minte ? Toată copilăria mea n-am ştiut decât să mă bălăcesc prin apa acestui pârâu. Nu eram o fricoasă, şi aşa am reuşit să depăşesc toate obstacolele vieţii.
             De ce se amestecau cei mari într-o lume ce nu era a lor ? Asta mă frământa pe mine în fiecare yi... Certurile şi palmele dintre fraţi erau necesare ca apa şi soarele, ca jocurile şi jucăriile la care doar visam pe vremea aceea. În traiul acesta searbăd, atât la mâncare, haine şi jucării, noi copiii nu ştiam ce-o să ne aducă ziua de mâine. Totul era natural, aveam un suflet înflăcărat, generos încrâncenat în greutăţi şi muiat în surâs, pentru că fusese plămădit în dragoste fără margini, ca păsările cerului, ca vântul şi ca florile pământului. Mândră şi generoasă, aprigă uneori la mânie, mama căuta să intervină între noi fraţii atunci vedea că joaca degenera în ceartă şi bătăi. Cu toate amintirile prinse buchet în inima de copil, începusem pe la şase anişori să mă maturiyey şi să văd lumea cu alţi ochi... de ce ? Tata încercase să mă despartă de fraţii mei şi să mă înstrăineze unor rude mai înstărite, ca să mă înfieze. Era un angajament solemn faţă de cei ce l+au crescut pe el, când rămăse-se orfan de ambii părinţi ( pe la 3 anişori ). Eu eram un copil de sacrificiu şi într-o noapte au venit răpitorii şi m-au dus în casa lor dintr-un sat vecin. Să furi un copil prin somn şi să îl duci fără voia lui într-un loc străin este o crimă. Parcă eram un osândit la moarte acolo, fără fraţii mei, fără copiii vecinilor cu care eram toată ziulica la joacă. Era toamnă când m-au luat, o toamnă târzie şi mohorâtă, poate de aceea acum urăsc atât de tare acest anotimp.
           Nimeni nu mă asculta, nimănui nu-i era milă de mine şi eram din ce în ce mai slabă din cauza dorului de mamă şi de fraţi. Pe tata începusem să-l urăsc de moarte şi toată viaţa lui n-a avut parte decât de ura mea. Aşa au început toate necazurile din sufletul unui copil nevonovat ce a apărut pe lume fără voia lui. Omul era totul pentru mine şi nu averea ce-o aveau alţii.... venise şi Crăciunul şi în loc să merg cu fraţii la colindat şi urat, stăteam închisă în cuşcă ca şi un câine rău. Din momentul acela începusem să-l urăsc şi mai tare şi vroiam să mor, nu mai mâncam nimic, nu vroiam să mai aud de nimeni, până într-o zi când sosise mama să mă ia acasă. Venise primăvara, dar parcă era altfel acum pentru mine cu un soare ce nu mai era al copilăriei mele de altă dată.... cu un fior neînţeles în carne şi cu o privire mai atentă asupra casei părăsite.
            Toţi fraţii mei mă priveau acum ca pe o străină şi nu ca pe o soră, copiii vecinilor parcă nu mai erau cei de altă dată, în inima mea se produse o schimbare totală, dar nimeni nu ma înţelegea. Totuşi de bucurie îmi venea să urc pe casă şi să sar într-un picior, ca să mă vadă toţi că am sosit din nou pe uliţa copilăriei mele, că sunt fericită, că sunt din nou liberă ca psărea cerului. Eram iarăşi copilul acela necăjit ( umblam desculţă, dezbrăcată, nemâncată, murdară de noroi ), dar liberă să fac ce-mi place mie. Nimic nu mai conta atunci pentru mine... decât să mă plimb desculţă prin roua dimineţii, să culeg flori din pădurea apropiată, să culeg fragi şi mure, să mă bălăcesc în apa pârâului din vale, să alerg ca o albinuţă prin dumbrava minunată, toată ziulica. După o săptăămână îmi apăruse iar ruji în obraji, copiii nu mă mai priveau ca pe o intrusă în jocurile lor, iar fraţii uitaseră că am fost o perioadă plecată. Atmosfera  aceasta de basm, basmul copilăriei mele nu se poate uita aşa uşor. Cu trecerea anilor voiam o răzbunare pentru tot ce me se întâmplase, o răzbunare ce era în acelaşi timp şi un avertisment pentru părinţi, acum nu mai eram copilul acela neputincios de altă dată care să-l dai orişicui vrei tu ca pe un obiect.
            Sosise momentul când toţi se mirau acum de talentul meu, de curajul meu, de isteţimea mea, de hărnicia şi dragostea de carte. Vroiam cu orice preţ să-i ţntrec pe toţi şi să fiu mereu pe primul loc. la şcoală am luat tot timpul premiul întâi, cu excepţia clasei a IV, când din cauza unei rude de-a învăţătoarei, luasem premiul al II lea. Atunci simţisem pentru prima oară că se prăbuşeşte cerul pe mine de ruşine şi emoţii, dar nimeni n-a ştiut ce este în sufletul meu de copil maturizat înainte de vreme. Doar tristeţea muzicală din glasul meu, , arată câteodată suferinţa din suflet, în rest să-nvăţ la şcoală despre şări şi continente necunoscute, despre care auzeam la radio şi nimeni nu-mi spuse-se până atunci, că sunt şi altfel de oameni pe planeta aceasta, că era o deosebire mare între muritori, că destinul aruncase o barieră între mine şi copilăria de altădată. Cântam şi recitam frumos, se vedea că am talent şi directoarea şcolii a vorbit cu părinţii, să mă dea la Liceul de Arte din iaşi. dar de unde atâţia bani ? Aproape în fiecare noapte visam că o să plec undeva departe de uliţa copilăriei şi că o să fiu fericită lângă un prinţ pe care o să-l iubesc la nebunie. Că mă voi plimba pe străzi curate, cu clădiri monumentale, că voi întâlni doar oameni minunaţi ca şi în basme.
            Toate aceste visuri mi s-au îndeplinit, dar am rămas  şi cu un gust amar, după câte mi s-au întâmplat după căsătorie. Mă deşteptasem oarecum, dar întotdeauna mă trezeam obosită, copleşită, dezgustată de toate, de ploaia de afară, de viaţa în care am trăit doar fără rost. Căsătoria cu acest om, m-a adus în pragul disperării, dar nici de data aceasta nu am clacat după bunul lor plac. Îmi era milă doar de copii şi nu mă gândeam la propria-mi viaţă de care eram de-acum dezgustată, ci doar la viaţa lor.
           Aşa m-am luptat ca o leoaică pentru a scăpa de toate necazurile prin care am fost nevoită să trec. Tot aşa cum mama  venise ( prin viscolul ce încurcase toate cărările şi ascunye-sedrumul spre casă =, să mă salveze din casa acelor bătrâni, strângându-mă la pieptul ei şi acoperindu-mă cu un batic de lână.
           Numai aşa a reuşit să mă salveze de la moarte şi de casa lor, ce era pentru mine ca şi o puşcărie. prin muncă şi dragoste, prin umilinţă şi încredere în ziua de mâine, am reuşit să depăşesc toate obstacolele şi săp ajung astăzi aici. Nimic în viaţă nu poţi obţine fără sacrificii, suspine... mulţumesc Domnului că încă mai trăiesc. E adevărat că fără muncă şi o fărâmă de minte şi o lecuţă de noroc, nu poţi reuşii în viaţă. În căsnicia aceasta chinuită nu am simţit decât o singură schimbare, acum când fetele mi-au plecat în străinătate. Poate destinul lor l-a schimbat pe tatăl lor în puţin mai bine.... a început altfel să gândească despre familie, dar prea târziu. Sufletul meu a suferit prea multe din cauza lui şi astăzi mi s-a umplut paharul. Oare ce ar trebui să fac ? Este târziu, eu încă scriu, dar pentru cine încă, nu ştiu !
           Necazurile uneori te întăresc, dar de cele ami multe ori fac numai victime pe pământ. Va rămâne din toate doar două suflete şi un mister, noi vom pleca în curând de ep acest pământ după strămoşii noştri. Se va însera iarăşi şi se va face ziuă... acum mi s-a părut că văd, trecând în zbor, de la o zare la alta, peste toată murdăria pământului, un porumbel alb ce era şi el istovit peste măsură de drumul ce-l făcuse prin înălţimile cerului pentru a-şi găsi un cuib călduţ şi negăsindu-l, s-a aşezat tăcut acum, alături de mine. Mi-a venit să plâng şi cu ochii duşi în gol şi înotând în lacrimi, m-am gândit încă odată la prietenia ce îmi zâmbise şi mă mângâiase pentru prima oară în viaţă. Undeva, aproape sau cine ştie unde, în imperiul acela al nefiinţei, unde noi rămăsesem parcă singurele vietăţi, după un cataclism, se aprinseră două lumini rotunde, sfredelitoare. Nimic nu-i întâmplător în viaţa aceasta.
         Viaţa din univers, miniatural şi prozaic al acestui oraş nu m-a încântat pra mult pe mine deoarece nu ama vut lângă mine omuzl potrivit. era mereu într-o feerie alcoolică şi greu reuşeai să te mai înţelegicu el. Toţi credeau că duc o viaţă de huzur în Iaşi, dar n-a fost sa fie. Am renunţatla viaţa mea pentru cea a copiiilor mei. Efortul depus n-a fost pe măsura aşteptărilor mele şi mi-am dat seama prea târziu, că mi-am irosit cei mai frumoşi ani ai vieţii. Dragoste, înţelegere n-a existat.... au existat însă două fete frumoase care acum şi-au luat zborul spre cuibul lor şi m-au lăsat singură. Un om cu suflewt mare a trecut pe lângă mineca şi porumbelul acela necăjit, dar în dragoste şi fericire nu este hotar pentru unii oameni şi mai ales, pentru o fiinţă ca mine care a trăit şi a cunoscut tristeţea în noaptea nunţii, apoi în toată căsnicia. au trecut 28 de ani şi nimic nu s-a schimbat, ci doar timpulne-a îmbătrânit râzând de noi. Voi pozy mai departe într-o victimă a acestui regim sau voi căuta în umbra trecutului, a doua tinereţe fără batrâneţe ? Sau voi încerca să îmi refac ultimii ani din viaţă. Dacă nu ar fi fost ei, copiii, cu ochii lor mari şi umezi, cu jocul lor zburdalnic, vestitor de credinţă şi multe minuni, aş fi simţit o dezgustare totală faţă de omenirea aceasta matură. Am stat o clipă şi am depănat o păarte din amintiurile copilăriei mele şi ama vut impresia că mise scuturau flori de măr peste suflet, sufletul acesta aplecat spre uliţa copilăriei ca şi o creangă de salcie pletoasă bătută de vânt. Nu pot să spun că am trăit până acum în acest oraş frumos, eu, ci doar umbra mea.
         Am ratat să cunosc cele mai frumoase locuri din România, numai din cauza unui imbecil, care nu a ştiut decât să se simtă bine în preajma prietenilor şi a surorilor lui. Devotamentul faţă de copii şi servici, a fost prea mare, inima din mine acum nu are alinare, oare ce o să fac ? Am ascuns rana din suflet ca pe-o infirmitate, simţeam uneori că mă prăbuşesc, dar nu aveam tăria să-mi caut un alt suflet, ci mă mângâiam cu speranţa că am să îndur , fără murmur toate aceste suferinţe, că poate am să le uit odată cu trecerea anilor.
          Oare ce-i mai dureros în toată această poveste ?  Doar trecerea anilor care nu se vor mai întoarece niciodată. Voi aştepta nerăbdătoare un moment de revanşă... sau voi merge mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat ?  Nu mai plouă acum, dar eram fericită că soarele risipise norii negri din sufletul meu. Mă frământam în mine, dar nu eram în stare  să limpezesc un singur gând din inimă, ,, de ce am îndurat eu atâtea ,, ? Parcă acum îmi crescuse o aripă din inmă şi atârna, frântă de atâta oboseală, peste tot clocotul din mine. Voiam acum să pot zbura cu această aripă, dar obosisem prea tare, soarele se vedea ca şi un ciob de sticlă roşie, rece, departe Făt Frumosul aşteptat atâţia ani de mine, mă dezamăgise, murise de astă toamnă, odată cu mărăcinii, cu iarba, cu jocurile, cu toată copilăria şi tinereţea mea. A fost o taină ce nu am spus-o nimănui, ci doar timpului ce repede-a trecut.
        Orice dragoste începe cu o luptă. Învingi sau eşti învins., dar nu umilii omul pe care susţii că l-ai iubit sau pe care l-ai învins. Vreau ca din tinereţea neobosită a unui suflet blând, iubitor şi răbdător al unuia şi pierdut de fericire , al celuilaltz să-mi găsesc un bărbat întreg la minte şi la trup, aşa cum l-am visat... eu odată, în tinereţe. Va mai fi posibil oare ? sau toată lumea este la fel ?
       Moartea îşi fâlâ\ie aripa de atâtea ori, ca să mă ia şi nu ştiu de ce nu m-a luat ?
       Făcusem, atunci  o apropiere între taina ce o lămurisem în luciul metalic al apei, la cinci ani, şi toate misterele ce suntpe pământ, pe care numai nebunii şi copiii le pot uneori înţelege.... Aşa poate e şi dragostea, când crezi că este mai frumos, atunci te duci al fund ca şi eu în bulboana apei. Dragoste şi moarte, atât există pe pământ, nimic nu iei cu tine, decât amintirea dragostei dacă aai avut baftă să o întâlneşti. dacă nu pleci doar cu o mare suferinţă-n suflet, şi cu moartea, de care nu scapă nimeni. de ce se mănâncă aşa de rău oamenii ? Poate pentru că iubirea e la fel de puternică ca moartea....

VIS PENTRU CEI NECĂJIŢI

M-AM ÎNTREBAT ADESEA, UNDE SUNT ?
 ŞI MI-AM RĂSPUNS... PE ACEST PĂMÂNT.
M-AM ÎNTREBAT, CE VREAU DE LA VIAŢĂ ?
NIMIC MAI MULT... N-AM VRUT... DECÂT
S-ASCULT APA CURGÂND, URA-MI IUBIND,
TRISTEŢEA-MI SURÂZÂND, MORŢII-ÎNVIIND.
ŞI TOTUŞI, UNDE SUNT ?
CU TINE MAMĂ, ÎN GÂND !




Debora - Aş vrea să te sărut

    video