Cu mulţi ani în urmă am trăit o seară tare ciudată....seara când părinţii, au vrut să mă înfiieze unor oameni mai bogaţi ....rude de sânge cu noi. O seară care îmi va aminti de cele mai triste zile din viaţa mea. Viaţa mea nu a fost aşa de bogată în evenimente de excepţie, dar pe cele mai expresive pe care mi le-amintesc le voi relata aici pe aceste bloguri(3 la numar)...două în colaborare cu o persoană, iar ultimul ce l-am făcut singură”Jurnalul bucuriilor”.
E limpede că şi noi adulţii avem nevoie de câte o poveste. Numai că zânele sunt personaje reale. În fiecare poveste e un sâmbure de adevăr care stă ascuns în carnea obişnuitului om de rând. Aveam atunci şase ani, poate nu chiar împliniţi....mergeam spre locuinţa acestora, în cămaşă de noapte cu care eram îmbrăcată. Dorinţa mea nu a fost aceasta...de aceea a trebuit să aştepte noaptea , ca eu să adorm. M-au luat pe furiş şi m-au aşezat în limuzina lor silenţioasă(o şaretă trasă de doi cai superbi). Eu încă mai visam la povestea ”Dumbrava minunată”...la Lizuca şi Patrocle, ce-au pornit tot în toiul nopţii la drum. Acolo, în vis, mintea mea mi-a explodat din nou şi-am început să plâng de fericire sau nefericire, până când prietena mea, Lizuca, m-a trezit şi mi-a şters lacrimile.
După ce m-am deşteptat, eram departe de casa părintească şi am început să plâng şi mai tare...toată cămăşuţa era plină de transpiratie, deoarece era un plâns jalnic de tot. Au încercat din răsputeri să-mi ostoiască lacrimile cu fel de fel de amăgiri. Mi-a întins o pungă cu bomboane, roze, galbene, roşii, toate culorile curcubeului... foarte mărunte...ceea ce m-a indignat şi mai tare. Atunci eu le-am aruncat în iarba verde şi înaltă, încă nu era vremea cositului, şi ei s-au supărat rău pe mine. Deja, începuse calvarul meu.
Nu mi se mai întâmplase vreodată, să fiu singură cu nişte oameni străini la umblet şi la port. Chiar dacă imi erau rude, i-am considerat întodeauna, doi străini. Mama mea nu avea termen de comparaţie cu nici o altă mamă. Era mama mea, fiinţa ce mi-a dat viaţă, mi-a alinat suferinţele în serile triste sau îmi oblojea rănile făcute peste zi , în jocurile cu copiii din Dumbrava minunată.!!!!!!
Au dorit, ca eu să le moştenesc după moartea acestora, bura de avere ce o aveau. Vă spun sincer că nu era o imagine, era ceva viu, era o clipă trăită de mine cândva şi pătrunsă miraculos în realitate....după cinci luni, m-a luat mămuca acasă, deoarece slăbisem foarte rău....mă mir că nu am murit de dorul fraţilor!
Casa mi se părea acum, una străină, fără farmecul copilului din mine, iar fraţii şi copiii vecinilor alte fiinţe.
Când venea seara, totul era un coşmar, deoarece în loc să adorm, mă uitam pe pereţii din odaie şi uneori în visurile mele, vedeam chipurile celor doi bătrânei, ce veneau să mă fure. Niciodată nu vom cunoaşte drama copiilor înfiaţi, până când nu trecem prin aşa ceva....este dureros!!
E limpede că şi noi adulţii avem nevoie de câte o poveste. Numai că zânele sunt personaje reale. În fiecare poveste e un sâmbure de adevăr care stă ascuns în carnea obişnuitului om de rând. Aveam atunci şase ani, poate nu chiar împliniţi....mergeam spre locuinţa acestora, în cămaşă de noapte cu care eram îmbrăcată. Dorinţa mea nu a fost aceasta...de aceea a trebuit să aştepte noaptea , ca eu să adorm. M-au luat pe furiş şi m-au aşezat în limuzina lor silenţioasă(o şaretă trasă de doi cai superbi). Eu încă mai visam la povestea ”Dumbrava minunată”...la Lizuca şi Patrocle, ce-au pornit tot în toiul nopţii la drum. Acolo, în vis, mintea mea mi-a explodat din nou şi-am început să plâng de fericire sau nefericire, până când prietena mea, Lizuca, m-a trezit şi mi-a şters lacrimile.
După ce m-am deşteptat, eram departe de casa părintească şi am început să plâng şi mai tare...toată cămăşuţa era plină de transpiratie, deoarece era un plâns jalnic de tot. Au încercat din răsputeri să-mi ostoiască lacrimile cu fel de fel de amăgiri. Mi-a întins o pungă cu bomboane, roze, galbene, roşii, toate culorile curcubeului... foarte mărunte...ceea ce m-a indignat şi mai tare. Atunci eu le-am aruncat în iarba verde şi înaltă, încă nu era vremea cositului, şi ei s-au supărat rău pe mine. Deja, începuse calvarul meu.
Nu mi se mai întâmplase vreodată, să fiu singură cu nişte oameni străini la umblet şi la port. Chiar dacă imi erau rude, i-am considerat întodeauna, doi străini. Mama mea nu avea termen de comparaţie cu nici o altă mamă. Era mama mea, fiinţa ce mi-a dat viaţă, mi-a alinat suferinţele în serile triste sau îmi oblojea rănile făcute peste zi , în jocurile cu copiii din Dumbrava minunată.!!!!!!
Au dorit, ca eu să le moştenesc după moartea acestora, bura de avere ce o aveau. Vă spun sincer că nu era o imagine, era ceva viu, era o clipă trăită de mine cândva şi pătrunsă miraculos în realitate....după cinci luni, m-a luat mămuca acasă, deoarece slăbisem foarte rău....mă mir că nu am murit de dorul fraţilor!
Casa mi se părea acum, una străină, fără farmecul copilului din mine, iar fraţii şi copiii vecinilor alte fiinţe.
Când venea seara, totul era un coşmar, deoarece în loc să adorm, mă uitam pe pereţii din odaie şi uneori în visurile mele, vedeam chipurile celor doi bătrânei, ce veneau să mă fure. Niciodată nu vom cunoaşte drama copiilor înfiaţi, până când nu trecem prin aşa ceva....este dureros!!
