A fost odata...

Continuare... Partea 2
                                                                                                                                                                                          Am trait sub același acoperiș cu un om destul de violent, cu o purtare nepotrivită față de copii și femeie, dar rudele mele n-au știut nimic, ale lui da -  pentru că știau că-i seamănă tatălui lor, încercând să maschez totul, fiind prinsă ca-ntr-o pânză de păianjen... din care cu greu am reușit să evadez.
               Orice viață are un început și un sfârșit și este un lucru extraordinar pentru unii, și nimic, absolut pentru altii. Mama mea, va rămâne imaginea mereu vie, dornică de a munci, de ași ocroti copiii, nepoții și strănepoții. Munca n-a speriat-o decât la vârsta de 82 de ani, când în urma unui efort, pe care nu trebuia să-l facă, a bagat-o în pământ. Sentimentele și respectul pentru ea vor rămâne veșnic vii în sufletul meu, copilul care a fost mereu aproape la bine și la greu. Mama mea, a fost o femeie frumoasă, până ce s-a stins, în ciuda tuturor suferințelor și sărăciei în care a trăit. O femeie fără carte, dar cu o bogată imaginație, inteligență și talentată muzical... Nu știa să se certe, sau să ne certe decât foarte rar( când avea vreun năduf mare ), așa mi-o amintesc eu pe mama mea cea scumpă și iubită de toți cei apropiați și poate și de cei străini. O pot asemăna cu o icoană, deorece nu se culca niciodată fără să se închine, era o femeie cu frică de Dumnezeu. O ascultam în tăcere cum se ruga, chiar dacă crezul nu-l învatase corect la acea vreme din copilărie, când ne amintim cu drag de cei ce ne-au învățat să-l memorăm ca pe-o poezie creștină. Pe mine mă învățase  moșul meu ( fratele mamei ce a venit din război cu o mare traumă, rămăse-se aproape mut ), pe care n-am să-l pot uita niciodată, deoarece a fost ca și un tată pentru noi... Trăiam toți într-o sărăcie lucie, dar ne hrăneam numai natural, adică cu ceea ce aveam prin curte, gradină și pădure. Pe vremea aceea nu mergea lumea să cumpere aceste fructe din piață. Brânza de oaie sau de vacă, ouăle și mămăliguța proaspătă nu ne  lipsea niciodată. Sâmăta tăia mama câte o gobaie și cred cu tarie, că ne săturam cu toții, nu ca astăzi, când toate sunt  cu chimicale... Adoram să mă joc cu copiii vecinilor în Dumbrava Minunată. Jocurile minunate nu se pot uita așa de usor..
           Am trăit la țară cu bune și rele, apoi viața de oraș m-a transformat într-un robot destul de stângaci, dar priceput la toate. N-am visat vreodată că o să mânuiesc cu dibăcie această mașinărie care se numește ” calculator ” sau telefonul mobil și alte aparate de fotografiat. Îmi place să citesc, să cânt, să dansez, să compun poezii ( există în mine un amestec ) ceea ce mi-a dat puterea să merg pe un drum bun în viață, dar fără noroc în căsnicie.
      Ce schimbătoare este vremea ! Ce schimbător este și omul ! Ce dureroasă este amintirea !
      În cursul vieții, doar imaginea mamei  rămâne aceeași .. singură, nedreptățită, nefericită dar frumoasă și harnică. Uneori, mi se pare că mă privește de acolo de unde a plecat cu grijă și duioșie ca și-n copilărie.
       Acum este destul de târziu și eu încă mai scriu, dar pentru cine eu nu știu. Pe fereastra deschisă intră răcoarea sfârșitului de noapte și aduce peste toate un miros parfumat de floare de salcâm, ce mă îmbată pe loc. Mai târziu va înflori și teiul de sub balcon și mireasma lui îmi va aminti sigur de M. Eminescu.
      Am împlinit de curând 52 de primăveri ( fiind născută pe 16 Aprilie ), zodia berbecului, de aceea sant mereu o visătoare și o luptătoare... o romantică în adâncul sufletului meu. Nu așteptăm decât să fiu cucerită de un bărbat deștept, serios și  omenos... Ma consideram ființa cea mai neajutorată, cea mai nefericită, un cântec aproape mort cu o atmosferă de infern.
    “  Moartea este o ipoteză până omul se pomenește în brațele ei, fărăp nici o speranță de întoarcere ” . Viața adevarată e una pe pamant, tu, omule învață cum s-o traiești și nu cum să te văicărești într-una ! Am învățat prea târziu cum se trăiește și am avut multe de pierdut.
       În clipa morții de-abia, omul e dezlegat să explice ceea ce n-a putut înțelege pe pământ.
       Sufletul n-are nevoie de cuvinte pentru a înțelege ci de a comunica direct cu lumea spirituală, iar lumea materială nu poate fi decât o fațetă a esenței divine. De aceea când iubești cu adevărat nu te gândești la cele materiale, ci la cele spirituale.
     Prin iubire se contopesc două suflete pereche, iubirea aceasta fiind rodul divin al sufletului omenesc. Cine n-a iubit nu poate înțelege, legea aceasta, dar cel care a iubit și a suferit poate spune că Dumnezeu există și trăiește în el numai sub acest chip.
    Câte vieți terestre alcătuiesc oare o viață adevărată ? ... Șapte ? A șaptea viață aduce abia fericirea unirii cu celălalt suflet. De  aceea a șaptea moarte cuprinde revelația și înseamnă sfârșitul existenței materiale și începutul întoarcerii în lumea spirituală, sufletul retrăiește într-o străfulgerare toate viețile anterioare pentru a se putea bucura  mai mult de strălucirea vieții noi, eterne ce-l așteaptă. De acum nu va mai rătăci prin lumea materială ci iși va relua existența prin unire cu celălalt suflet în planul spiritual, suflet și el rătăcit poate de atâtea greutăți.
       Șovăirea sufletului meu părea atunci pe vârful acelui munte un început  inedit, căruia nu-i știam sfârșitul... Prin conștiința mea se perindau imagini de coșmar trăite în copilărie, la vârsta adolescenței și cele trăite în căsnicie, dar pe cine oare interesa acest lucru ?.. Pentru prima dată mă detașasem de multe suferințe și trăiam în suflet o senzație dureroasă, care îmi provoca o nouă cunoaștere a eului din mine. Poarta timpului se deschise pentru mine și sufletul îmi cerea să evadez din atmosfera apăsătoare  de acasă și să mă contopesc cu întreaga natură de la munte ( era o adevrată primăvară ). Stăpânirea spațiului frământa toate formele materiei într-o schimbare totală și sufletul aluneca cu teamă înainte, fără a se mai putea opri. Eram oare cu adevărat fericită ? Poate că da, deoarece descoperisem o nouă lume, entuziasmata care mă făcea fericită ( poate pentru prima oară după atâția ani de căsnicie zâmbisem mai mult și cântasem cu multă patimă ). Eram în excursie cu copiii și un suflet poate necăjit ca și mine a încercat o apropiere sufletească, dar noroc că nu am călcat pe bec... căci aveam să mă conving mai târziu că acel om nu voia decât doar o aventură... dupa cum îmi povestise mai târziu despre celelalte relații ale lui, eu i-am devenit ca o soră căci nu avea frați.
 Va urma....
A ÎNFLORIT SALCÂMUL


A înflorit salcâmul,
Peste tot miroase iar a primăvară.

A înflorit salcâmul, deru-i plin cu stele
Unde Ești, Doamne, TU, ca să mă scapi de rele ?

A înflorit salcâmul și mirosu-i tare,
E frumos la munte, e frumos la mare.

A înflorit salcâmul și se va scutura,
La fel cum viața noastră, mâine va-nceta.

A înflorit salcâmul, totu-i minunat,
Iar, inima mea bate, bate ne-ncetat.

A înflorit salcâmul, dar eu nu pot dormi,
Pe cine în viață oare, eu voi mai iubi ?