Prizoniera

Prizoniera, o piesă de teatru de Edouart Bourdet, înfăţişează o eroină plină de dragoste anormală. Nu ştiu de ce dragostea ei nu a fost una normală? Oare suferinţa ei din cauza dragostei s-a meritat?
Toate femeile se văd la un moment dat prizoniere în sufletul celui pe care l-a iubit, dar sentimentele nu pot fi reciproce..şi acest prizonierat nu-şi are rostul. Mai devreme sau mai târziu, intervine plictiseala şi cel în care ţi-ai pus speranţa, că te va iubi întodeauna, îţi va deveni cel mai aprig duşman.
O dată cu înaintarea în vârstă, îţi dai seama prin ce ai trecut, ce te aşteaptă de acum încolo şi nu poţi lua o decizie de una singură. Pe cine chemi în ajutor? Prima dată; copiii, apoi părinţii dacă mai trăiesc,,,,apoi fraţii dacă eşti în relaţii bune cu ei. Te sfătuieşti cu ei cât te sfătuieşti şi la sfârşit, tot tu, eşti cel ce iei decizia finală.
Dovada de solidaritate cu cel pe care l-ai cunoscut, trebuie să persiste în timp. Tu nu poţi fi privită de celalalt, ca fiind un bun personal....sau ca o umbrelă. Am să mă gândesc bine ce am de făcut, ca să nu regret mai târziu.

Să joci un rol pe un pat de bolnavă, să marchezi în acelaşi timp suferinţa morală şi durerea fizică este ceva supraomenesc. Este greu de gasit ceea ce tu cauţi de o viaţă-ntreagă, dar nu imposibil.