Partea interioară, a ființei mele...

            Există o parte a ființei mele, care mă face fericită, atunci când îmi amintesc de ea, numită “ copilărie ”, deși am avut o copilărie tristă, fără jucării ( jucăriile erau inventate de noi copiii ). În această experență de-o viață am cărat dupa mine bagajul unei întregi povești. Pentru a exista, avem nevoie să fim recunoscuți de părinții care ne-au născut, de colegi și prieteni( nu toți copiii beneficiază de aceste drepturi ). Când suntem în burtica mamei avem nevoie de acele mângâieri sincere din partea ambilor părinți, la fel și după naștere. De ce ? Datorită acestor mângâieri reușim să existăm în univers ca ființe umane.
            O mângâiere pozitivă ne produce acea senzație de bine, de confort, de sigurănta pentru ziua de mâine... deși nimic nu-i sigur pe acest pământ.
            Prin mângâiere primim căldura sufletească de care avem nevoie în orice moment al vieții noastre, așa ca de aer, apă și mâncare. Orice amintire a trecutului, orice gând de viitor zac în mine, ca un foc mocnit și acum am ajuns la concluzia, să mă destăinu-i cuiva drag. Legănată de cântecul dulce și pur al muzicii populare, de obiceiurile strămoșești pe care nu le-am uitat, de ulița copilăriei, îmi voi îndrepta ideile spre ceea ce m-a fermecat și legat de aceste locuri de neuitat. Întâmplările de ieri m-au prevenit să mă aștept, mai devreme sau mai tarziu la unele lucruri neprevăzute în astrele mele solare.
             Persoanele deprimate consideră deseori că nu merită nici o distracție și nici o relație pozitivă, dar uită că nu toți oamenii sunt la fel și că dacă îți dorești cu ardoare ceva bun de la viață poți avea. De aceea e bine și folositor în momentele acestea, să practicăm în mod regulat o activitate distractivă. Doar așa putem scăpa de depresie sau de moarte.
            Gustul distracției, al jocului, trebuie să facă parte din lumea noastră interioară, din majoritatea gesturilor cotidiene ale adultului, este o componentă ce nu se poate reânvăța ușor, dar suntem în măsură să cunoaștem și să acționăm în momentele acestea, numai să ne dorim cu adevărat o schimbare în bine. Umorul ne poate îndepărta de căderea în depresie, de greutățile mari ale realității în care toți ne desfășurăm munca. Dar fără a transforma umorul în ironie ( să râzi de ceilalți oameni ). Un om plin de umor va fi mai bine primit într-un cerc de prieteni și va fi mereu dorit în cercul lor.
            Începând din copilărie, răsul și zâmbetul sunt manifestări spontane, mijloace de comunicare și de atracție. Dacă părinții se iubesc și știu mereu să zâmbească copiilor, chiar dacă au și necazuri, acei copii sunt salvați de la depresie. Așa a fost în familia noastră, dar nu la fel a fost în familia soțului meu. De aceea am avut multe probleme cu el și copiii mei, probleme pe care cu greu le-am depășit. A râde, înseamnă a învinge toate obstacolele, neliniștile, obsesiile, deprimările sau stressul la care asistăm astăzi cu teamă. Este bine ca în orice clipă să aducem în casă, bucurie și dragoste multă, să uităm de griji și de nevoi..
            Săvârșirea dragostei prin buna dispoziție, accelerează ritmurile vitale, ușurează expansiunea ființei noastre și provoacă producerea de endorfine pozitive și protectoare împotriva tuturor bolilor. Din surâs se naște simpatia și dorința de a te contopi cu celălalt, indiferent de situație. Nimeni nu ne poate impune să facem dragoste fără voia noastră.
            Amorul la fel ca toate jocurile, este un joc social, dar care se poate transforma într-o dramă dacă nu este protecție. Sunt multe de spus la acest capitol, dar să lăsăm pe specialiști să se ocupe de ele, iar noi să învățăm de la ei și să folosim tot ce înseamnă protecție.
            Vorbirea este instrumentul pe care-l folosim ca să putem comunica cu cei din jur. Aici a fost durerea mea mare. Toți vorbim mult, dar nu toți vorbim la obiect, ci doar să ne aflam și noi în vorbă... tot așa cum făcea ” x ”, contrazicându-mă de multe ori fără a avea argumente la cele spuse... O comunicare bună bazată pe argumente clare este rezultatul capacitații de a asculta și de a ne exprima, dar adevărata condiție este un respect natural față de noi și față de ceilalți. Nimeni nu este perfect, dar dacă știi să asculți pe celălalt când trebuie, te poți schimba în timp.
            Sunt multe lucruri grele în viața mea, de spus, dar în toate legăturile și în toate ispitele, D-zeu îmi trimite mie, lumina și nădejdea.
            El îmi hrănește mie și-mi întărește sufletul. Mă urcă pe înălțimile lui și mă ajută să depașesc toate greutățile cele mari. De aceea el rămâne pentru mine, prietenul cel mai fidel. Să nu vă fie teamă de nimeni, dacă veți crede în EL și an Fiul Lui. Toate se pot rezolva printr-o singură privire către cel de sus.
            Oare cum putem noi mulțumi mamei care ne-a născut ? Totul are legătură cu divinitatea și prin faptul că la rândul nostru și noi ajungem mame, este cea mai mare mulțumire, atunci abia reușim să-i înțelegem greutățile prin care a trecut.. și cred că o iubim mult mai mult.
            Noi oamenii suntem ca niște viermișori, mici de tot, pe frunza unui pom uriaș. Această frunză este pământul nostru și încercăm s-o cercetăm cu teamă, fiindcă nu știm dacă la capătul celălalt se mai găsește ceva sau suntem singuri în univers. Unii oameni mai îndrăzneți mergp până la capătul frunzei și se înfioară. De ce ? Bănuiesc că la capătul pomului se găsesc alte frunze care peste câțiva ani se vor scutura și ne va învada pământul cu alți viermi mai lacomi decât noi, oamenii ce vor distruge totul în calea lor.
            Este nevoie de multă credință, pocăință, comunicare cu D-zeu, ca să mai poată fi salvată această planetă. Îngrijorarea vine în sufletul omului, pentru că este deseori cuprins de multe slăbiciuni. Învață să traiești astăzi și nu mâine, căci e mult până mâine și nu te lăsa apăsat de gândurile negre și visează numai la ce este frumos.
            “ Nu vă îngrijorați deci, pentru ziua de mâine... Ajunge zilei, raul de astăzi ”.
            Sentimentele curate pe care le are fiecare dintre noi, trebuie scoase de la naftalină și mărturisite cuiva drag nouă, chiar dacă uneori nu se merită... nu știi ce ți se poate întâmpla, peste cine dai, dar merită să încerci și pentru a doua oară în viață. Uneori privirile pot vorbi și în cele din urmă m-a înteles și mi-a răspuns cu cea mai suavă privire ce se poate închipui. Niciodată până atunci nu mi-am exprimat iubirea prin viu grai... și i-am dăruit cele mai pure sentimente posibile acestui om. Când suntem trădați căutăm imediat să ne răzbunăm și nu cred că este calea cea mai bună de a ieși dintr-o relație cu fruntea sus.
            Am să las timpul să-mi aline rănile și să-mi ocup timpul liber cu cele mai frumoase activități îndrăgite din copilărie ( cantecul, poezia, dansul, plimbarea, teatrul ) și așa să pot trece mai ușor peste toate.
            Ca fiecare om, poate am greșit și eu uneori, dar cea mai mare greșeală a fost când din ambiție m-am căsătorit cu acest zis ” soț ”, ce credeam c-o să-mi dăruiasca luna de pe cer.
            M-am născut la lumina unei lumânări și într-o zi voi muri poate la fel, sau cine știe... Eram al patrulea copil venit în familie și mama era din ce în ce mai chinuită. După doi ani veniseră pe lume încă doi frați gemeni, iar eu am fost urgent înstrăinată de la sânul mamei. Eram o fetiță blondă cu părul cârlionțat și ochii negri. Îmi făcuse mama o rochie albă cu buline roșii și nu aveam astâmpăr toată ziulica. Alergam și mă jucam cu copiii vecinilor cât era ziua de mare. Seara ne adunam cu toții de pe uliță sau din dumbrava minunată și ne așezam cu toții la masă, după atâta hârjoneală. Mama era bucuroasă că mai scăpa de gura noastră și ne lăsa să ne jucăm, chiar dacă câteodată ne mai certa.
            Pentru mine, oamenii din sat vor rămâne cei mai interesanți și cei mai dragi din toată lumea... așa cum un păianjen e mai important pentru omul din închisoare, decât dintr-o casă orșenească, unde caută să-l omoare cât mai repede. Oamenii de la sat trăiesc viața mai intens, muncesc mai cu spor, se distrează mai mult cu copiii lor. Sunt deschiși la minte și la suflet, sunt mai credincioși și nu se mândresc prea mult cu ceea ce fac și nu sunt supuși frivolităților... Ai crede că ei pot iubi aceeași ființă toată viața lor ( dar nu e chiar așa, și aici se întâmplă multe, dar nu se spun ). La țară, situația unora seamănă cu aceea a unui om flămând, dar cu bun simț și umor. El e obișnuit să mănânce doar un fel de bucate la masă, dar gătite cu mult gust și fără multe chimicale, asupra căruia își concentrează toată pofta, prețuindu-l cum se cuvine ( așa am crescut noi ); a altora, cu aceea a omului poftit la un ospăț cu bucate diverse, pregătite de bucătari străini după care li se apleacă stomacul încărcat de atâtea bunătăți. În amintirea acestora, fiecare fel nu va fi decât o neînsemnată fărâmă, pe când pentru cei cu un singur fel, va rămâne o masă gustoasă și sănătoasă.
            Munca grea de la țară, te înbărbătează, te încurajează să mergi mai departe, să lupți pentru o pâine mai bună. Tot așa s-a întâmplat cu mine, de mic copil am prețuit munca grea a mamei și când m-am mărit, o ajutam pe mama la toate treburile, fără a neglija școala. Premiul doi luat în clasa a patra, m-a ambiționat, să fiu mult mai conștiicioasă și să citesc mai multe cărți de la biblioteca școlii, căci părinții nu aveau condiții să-mi cumpere carți. Devenisem puțin mai răutăcioasă cu colegii și mă ambiționam să fiu mereu prima în clasă. Așa reușeam să primesc doar premiul întâi. Am urmat apoi Liceul Pedagogic în Iași și dragostea pentru cei mici m-a determinat să vin din nou în sat și să îmbrațișez munca de educatoare.
            Inocența și sufletul curat al copiilor m-a transformat într-o mamă iubitoare și înțeleaptă. Din fiecare carte răsfoită de mine am avut ce învăța și astfel am reușit să-mi caștig o pâine mai bună decât cea a părinților mei... Timpul a trecut și am ajuns să mă căsătoresc și să părăsesc satul natal. De aici urmează o altă poveste a vieții mele, care dacă te va interesa o vei asculta cu multă atenție, deoarece suferințe au fost destule. În capul meu și-n inima mea există o durere mare pe care încerc acum să ți-o spun ție, omule de rând, care poate te vei regăsi în această mărturisire. Sărăcia se ținea de noi dar eu nu știam decât că trebuie să învăț, ca să pot scăpa de ea. Mama mea mă iubea cu toate că mai avea atâtea guri de hrănit. Eram o familie numeroasă ( 4 fete și 4 băieți ) și suferea mult, când nu ne putea oferi mai multe.
                                                                                                                                                                                            CE ESTE CĂSĂTORIA ? DE CE IUBIM CU ATÂTA PATIMĂ 
             Atunci iubeam pământul de sub picioarele lui și aerul de deasupra capului, și orice obiect pe care-l atingea, și fiecare vorbă pe care o rostea, și chiar familia care nu m-a dorit, atât de mult. Eram în stare de orice numai să fim împreună pentru toata viața. Pentru ați păstra totuși echilibrul și respectul de sine, e bine uneori, să știi când trebuie să spui “ Da ” și” Nu ” în viață. Acestea sunt cele mai vechi și scurte cuvinte cu care ne confruntăm aproape în fiecare zi. Faptul că am stat și-am îndurat multe, doar de dragul copiilor, nu a dus decât la îmbolnăvirea mea ( ajunsesem să mă urăsc pe mine ).
            Înainte de căsătorie îmi promisese multe... dar după, nu se ținuse de cuvânt, ceea ce a dus la ură, jigniri, bătăi, neînțelegeri pe toate planurile... la care erau nevoite să asiste și copiii care n-aveau nici o vină...
            Oare de ce mai promisese, că va rezolva problema serviciului după căsătorie ? A fost cea mai mare dezamăgire pe care am avut-o. Apoi au urmat altele care m-au determinat să nu mai am încredere în el. M-am chinuit ani de zile pană la revoluție, cu naveta la țară și cu creșterea copiilor în condiții inumane, fără grădiniță, deși eu eram și mama, dar și educatoare.
            Numai fetele îmi cunoșteau suferința și se temeau să nu mă îmbolnăvesc, iar ele să rămână fără mamă. De fiecare dată găseam alinare în brațele lor și ale copiilor de la grădiniță, care îmi dădeau puterea să merg mai departe. El nu mi-a dorit decât moartea, dar D-zeu m-a apărat.
            Viața la țară e uneori grea, dar poți trece peste toate,dacă iubești cu adevarat, oamenii, muzica, poezia, lectura, florile, munca, apele, soarele și cerul plin cu stele. Acest soare ce-ți încălzește inima, ce ne dă lumina și căldura, dar care poate transforma în cenuță orice plantă ce-a răsărit și care n-a reușit să crească destul de puternică. Acest soare care poate să facă, ca apa să se evapore într-o secundă din orice baltoacă, lăsând la suprafață o pojghiță albă de sare. Un soare care face, ca aerul să fie uneori sufocant și oamenii să nu mai poată respira, iar animalele și plantele să moară de sete. Acest soare fără de care nu am putea exista în univers și care ar putea transforma planeta într-o flacără, într-un pârjol. Tot la fel avem nevoie și de ambii părinți în educarea copiiilor, nu e vina lor că s-au născut. Nu poate un părinte să blesteme un copil, să-l înjure și să nu-l întrebe dacă are ce-i trebuie la început de an școlar. Toate grijile erau pe capul meu. El nu știa decât să petreacă timpul liber cu rudele și prietenii săi.
            Dacă omul s-ar gândi și la moarte puțin, ar putea uita mai ușor de conflictele în care este implicat uneori și implicit și-ar micșora importanța și soluțiile cele mai rele și ar fi mai îndrăzneț bucurându-se mai mult că există. Dimineața mă trezeam cu o senzație de chin fără nume, care stârnea în mine o furie dureroasă, aproape insuportabilă, de aceea mă culcam seara cât mai târziu ( citeam )să-mi țin spiritul cât mai mult treaz și să evit acest chin de peste zi.
            Nu am știut ce-i aia distracție, cat am fost la liceu și nici după. Mă gandeam tot timpul cum să fac să ne putem descurca mai bine și chibzuiam orice bănuț câștigat. Nu știam să-mi împart timpul, decât între casă și servici, de care voiam să mă las la un moment de cumpănă din viața mea. Ar fi fost fatală viața mea, daca m-aș fi lăsat atunci de serviciu. Banii nu ajungeau decât pentru cheluielile casei.
Va urma....
           COPIII MEI, COPIII TĂI...
 Copiii pe care-i naști nu sunt ai tai,
Decât cu numele ce-l poartă
Tu-i crești și suferi pentru ei,
Dar mâine trebuie să se despartă.
De mamă,tată și vor pleca
Departe sau aproape, în casa altora.
Ei sunt fii( cele )viitorului de mâine
Nu poți să știi, vor avea pe masă, o pâine?
Se duc,ca păsările-n zbor
Te lasă când ți-e mai greu, mai drag,
Cu sufletul sărac și gol
Nu poți să știi, vor mai veni în prag ?
Tu, ca părinte i-ai iubit și ocrotit,
Dar nu poți ști, dacă vor fi și fericiți.
Casa în care s-au născut, a fost doar adăpost,
Ei au plecat în lumea-ntreaga, pentru al lor rost.
În zborul lor catre înalt, frumos
Își vor aminti de părinții ce la liman i-au scos.
Atunci când o aripă li se va frânge
Tot la parinți, umili, cu drag,
ei vor ajunge!